ANTONIO LUCIO VIVALDI
 |
| (sursa foto: imagesofvenice.com) |
Acum 348 de ani, în această zi, venea pe lume ANTONIO VIVALDI
(supranumit, datorită părului său de o nuanță roșiatică, „Il Prete Rosso” / „Preotul Roșu”),
compozitor și violonist, profesor și preot.
Este unanim considerat un titan al barocului muzical venețian și nu numai.
Deși a fost hirotonit preot în 1703, Vivaldi a încetat să celebreze Liturghia după doar un an. Motivul ar fi fost o afecțiune respiratorie, strettezza di petto, o formă severă de astm. Însă apropiații săi șușoteau pe la colțuri că, de fapt, motivul real pentru care el părăsea de multe ori altarul în mijlocul slujbei dispărînd în sacristie, era de a-și nota o idee muzicală care tocmai ce-l vizitase.
Se spune că muzicianul compunea cu o viteză uimitoare. El însuși a afirmat, nu o dată, că poate compune un concert mai repede decît îi ia unui copist să îl transcrie. Această prolificitatea a sa, în urma căreia au rezultat peste 500 de concerte (multe dintre ele pentru vioară), opere, muzică de cameră și sacră, i-a atras de multe ori critici, multe dintre ele nejustificate, venind din partea unor mari muzicieni și nu numai. Unul dintre aceștia a fost celebrul compozitor rus Igor Stravinski, care a lansat, mult mai tîrziu, malițioasa sintagmă cum că Vivaldi n-ar fi scris 500 de concerte, ci „același concert de 500 de ori”.
Este greu de crezut astăzi, dar după moartea sa survenită în 1741, creația vivaldiană a intrat într-un con de umbră cvasi-total, timp de aproape două secole. Muzica sa a fost redescoperită abia în anii 1920 – 1930, cînd un număr masiv de manuscrise a fost găsit în biblioteca unei mănăstiri din Piemont.
După cum îndeobște este cunoscut, Anotimpurile, cea mai cîntată și înregistrată lucrare a sa, a devenit celebră la nivel mondial abia după Al Doilea Război Mondial. Acest ciclu de concerte pentru vioară și orchestră, Le quattro stagioni (Cele patru anotimpuri sau Anotimpurile) este, fără doar și poate, o capodoperă și una dintre primele lucrări programatice (menită să spună o poveste anume sau să descrie o scenă din istoria muzicii), care face parte din opusul 8, Il cimento dell’armonia e dell’inventione (Înfruntarea armoniei și a invențiunii), publicat în 1725, la Amsterdam (editura lui Michel-Charles Le Cène), titlul sugerînd o confruntare între rigoarea regulilor muzicale (Armonia) și creativitatea debordantă a artistului (Invențiunea). Vivaldi a vrut să demonstreze că poate respecta forma strictă a concertului baroc în timp ce descrie fenomene naturale generatoare de dezordine, coagulîndu-le într-un adevărat proiect multimedia avant la lettre.
Fiecare din cele patru concerte este însoțit de un sonet (probabil scris de Vivaldi însuși), care descrie scenele și stările evocate de muzică (pe partitură, el inserînd indicații ultraprecise, precum: cîinele care latră – în «Primăvara» – sau dinții care clănțăne de frig – în «Iarna», el dovedindu-se a fi un adevărat maestru al „onomatopeelor” muzicale, prin modul revoluționar în care a folosit instrumentele: pauze bruște și ritmuri sacadate, note nesigure, șovăitoare sau pizzicato-ul viorilor imitând sunetele picăturilor de ploaie pe sticla ferestrelor. Deși astăzi «Primăvara» este piesa care poate fi ascultată cu cea mai mare frecvență, în epoca sa, Vivaldi a fost considerat de unii critici mult prea „excentric” sau „zgomotos”, pentru că îndrăznea să pună câinii să latre și muștele să bîzâie într-o compoziție serioasă.
«Anotimpurile» (dedicate contelui boem Wenzel von Morzin, un mare admirator al „Preotului Roșu”) reprezintă una dintre cele mai cunoscute și influente lucrări ale barocului muzical, care a marcat în mod profund și definitiv arta sonoră ulterioară, totodată ea fiind și una dintre cele mai interpretate opusuri ale repertoriului baroc.
Cele patru anotimpuri
Nigel Kennedy - vioară
Orchestra engleză de cameră
(1989)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu