Mahalagii au fost, mahalagii sînt încǎ…

Mucenici, măcinici, sfinţișori,

bolindeţi, colărezi, brîndușei, uitaţi...

Prietenului FlorinToma, 

a cărui minunată carte 

Bunăstarea de rău, 

tocmai ce-o legumesc…

În mahalaua Sfîntul Gheorghe Vechi din Ploiești, unde mi-am petrecut copilaria și o mare parte a adolescenţei, pe strada Principatele Unite (fostă Sblt. Dima în interbelic, unde-și aveau gospodăria, la numărul 17, bunicii paterni), o bretea cu vreo 20 de case, care leagă străzile Bobîlna (fostă Grădinari, fostă C.A. Rosetti) de Ana Ipătescu (ex-Trandafiri), chiar în intersecţia unde aceasta le întîlnește pe numitele Costache Negri (fostă Vasile Boerescu, ex-Curbei) și Hannibal (undeva în spatele spitalului Schűller), ziua de 9 martie era așteptată cu impacienţă de toţi țîncii care se zbînțuiau prin preajmă.

După sărbătoarea Crăciunului, pentru mine – cum probabil și pentru toţi prichindeii care eram pe atunci, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut – sărbătoarea «Sfinţilor 40 de Mucenici» era una dintre cele mai așteptate și asta îndeosebi pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnescă!, punea la fiert mucenicii, una dintre prăjiturile mele cele mai iubite (imediat după crema de zahăr ars, desigur...). După ce cu o săptămînă, de multe ori chiar două, înainte îi preparase dintr-o cocă mirosind curat a făină de grîu (trei nule!), ţaic și alte mirodenii numai de ea știute – lăsîndu-i apoi la uscat, tăvăliți în făină, între două coli de hîrtie pergament, undeva, sus, pe un șifonier –, mie îmi revenea plăcuta misie de-a o ajuta la spartul și curăţatul nucilor, ai căror mieji îi treceam printr-o mașină de tocat ciudată, prevăzută cu un cilidru metalic perforat, învîrtit de-o manivelă, din care aceștia ieșeau rîșniţi mărunt. Apoi, dintr-un aluat de cozonac, la fel de parfumat și fraged, în ajunul zilei pomenite, bunica îi prepara pe ceilalţi, sfinţișorii, cu forme de păsări, albine sau omuleţi (care-mi plăceau cel mai mult, că aveau „gură”, „urechi”, „nas” dar erau „orbi” și pe care ea îi mai numea, uneori, uitaţi).

– Da’ de ce păsări, albine și uitaţi, bunică? Și de ce le dai cu miere și apoi cu nucă după ce-s copţi? 

–Pentru întîmpinarea primverii, a paserilor cerului, mamă, ca sǎ vină la cuiburile lor ca-n fiecare an. Că fără ele pomii-s pustii și triști. Și a tuturor gîzelor trebuincioase pămîntului, precum îs albinele. Iar ei se ung cu miere ca să trăiască stupii. Cît despre omuleţii ăștia, cum le zici tu, îs întru pomenirea morţilor noștri, mamă, la care anul trecut nu ne-am gîndit sau i-am uitat și au rămas nepomeniţi. Bunicii i se umezeau ochii ori de cîte ori își amintea și știam prea bine că dumneaei nu-i uita niciodată pe toţi cei dragi duși dintre noi…

Învăţasem pe de rost legenda celor «40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia», pe care bunica mi-o spunea în fiecare an în timp ce pregătea „măcinicii” (așa îi numea dumneaei, nu mucenici!). O povestea frumos, cu o intonație evlavioasă și cu o puzderie de amănunte iar mult mai tîrziu, cînd aveam io s-o citesc (și să-i pricep tîlcul) în Vieţilor Sfinţilor, într-unul dintre volumele pe care l-am găsit cotrobăind printre cărţile ei vechi, parcă-i auzeam vocea rostind cuvintele, precum o rugăciune…

După ce toţi mucenicii erau gata (cu nucă, zahăr tos, rom, scorţișoară și coajă de lămîie rasă deasupra), o însoțeam pe bunica la bisericǎ (la Sf. Gheorghe Vechi, în capătul Bulevardului Independenţei) la sfinţit, după care mergeam la cimitir, la «Bolovani», unde aprindeam lumînări și tămîie la mormintele celor trecuţi la cele veșnice ca în final, la întoarcerea acasă, după ce-i împărţea împreună cu alte bucate vecinilor și rudelor, ne așezam la masă și abia atunci ne era permis să-i mîncăm.

Biserica „Sf. Gheorghe Vechi” din Ploieștiul zilelor noastre,
așezatǎ undeva în partea de nord a mahalalei omonime,
 pe Bulevardul Independenţei,
 în imediata vecinǎtate a fostului liceu „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”
(azi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”)

– Bunico, am auzit io bine, că azi, de ziua Sfinţilor Mucenici, fiecare să bea patruzeci de pahare de vin sau de rachiu și că după fiecare pahar să se felicite unii pe alţii?

– Oi fi auzit tu așa, da’ uite că tac-tu mare, deși nu știu dacă i-o fi zis cineva asta, a început, dis-de-dimineaţă, să se ciritisească* în beci cu fină-su’, Fănică, nu cumva să le-o ia cineva înainte, hehehe… Hai, du-te și cheamă-i la masă, că io cred că le-ajunge cît cîrmîz au leorpăit, și-apoi îs oameni în toată firea, ce Doamne, iartă-mă, și dacă mai trag mult la mustață, le ia vinu’ glagorea** !...

* să se felicite

** mintea