Creme, văpsele, sulimanuri

Fereastră spre ceruri (Daria cu rochie albastră)

Nu mai ştiu. Nu mai ştiu. 

M-au pus în sicriu. Eram viu. 

Amândoi 

Pierdusem pe Dumnezeu. 

El privea prin orbita mirată 

a craniului meu. 

Ion Stratan

(Pentameronul. Doi.)

De aş avea darul proorociei 

şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, 

şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, 

iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 

Sf. Apostol  Pavel

(Corinteni, 13-2)

I. De dimineaţă, după acea noapte, mi-am spălat faţa şi trupul. Deşi apa era extrem de rece, pielea mea frigea. Am stat minute bune sub jetul îngheţat al duşului dar trupul meu frigea parcă tot mai tare. Mîngîierile tale din timpul acelei nopţi îmi deschiseseră toţi porii iar acum senzaţia era de arsură. Dumnezeiesc de placută, însă… /Se uită întrebătoare spre el, părîndu-i-se că o priveşte absent, fără s-o vadă…/ Dar ce se întîmplă cu tine? Pari golit de puteri… 

II. … 

I. …apoi, deodată, m-am fost simţit cuprinsă de tainice şi nelămurite energii... 

II. Nu sînt golit de puteri! Ele sînt, cu puţine excepţii, la locul lor. Însă tu mi-ai luat altceva, Daria…Şi, în acelaşi timp, ai şi pus ceva acolo…Încă nu ştiu ce… Mi-ai luat dar, totodată, mi-ai şi dat multe alte lucruri, fără să-ţi pot spune, exact în clipa asta, ce și cît. Dar cu siguranţă voi afla….Mai tîrziu…/Nu-i făcea deloc plăcere să-şi amintească de nedorita sa plecare de la ea în miez de noapte, pe acel drum tăcut şi întunecat, ca un tunel neluminat, pe care-l străbătuse cu paşi şovăielnici, de nevăzător, ghidat de-un instinct de cîrtiţă, abia respirînd cu plămînii îmbibaţi pînă la saturaţie de parfumul ființei ei… Ajunsese acasă spre dimineaţă cu gîndurile învălătucite, vraişte, cu sufletul destrămat…/ În altă ordine de idei, cred că ai avut noroc cu caru’… 

 I. Ooooo… Dar ştiu că te joci cu vorbele! Şi de ce, mă rog, spui că am avut noroc? 

II. Hm...Pentru că în acea noapte eu n-am fost decît un guraliv, așa cum nu-mi stă în fire, în loc de ceea ce ar fi trebuit să fiu cu adevărat.../Vru să adopte un ton sarcastic... Se răzgîndi brusc, spunîndu-şi că n-are rost... Eludă cu eleganţă un răspuns mai decoltat - de care cu siguranţă i-ar fi părut rău - şi, odată cu el, toate gîndurile negre care se risipiseră ca un fum.../ 

 I. Păi, credeam că, deja, am lămurit asta, stimabile…Sau, oare, ai impresia că nu ai izbutit să fi aşa cum eu m-aş fi aşteptat? Greşeşti amarnic! Sînt fericită cu ceea ce am furat în acea noapte de la tine... Aş vrea să mă crezi... /Părea sinceră. O trăda o anume strălucire a privirilor şi inflexiunile vocii... / 

II. Atunci, în acea noapte, cînd dormeai lîngă mine, am văzut ceva...Un fel de... Nu ştiu cum să-ţi spun... Erau nişte linii...Aşa, ca nişte raze luminoase... Da, da, un fel de raze de lumină erau... Sau cel puţin aşa îmi păreau a fi... 

I. Ce-ai văzuuut??? Linii??? Raze??? Ce fel de raze? Spune-mi ce-ai văzut atunci... Lasă prostiile! Te înspăimîntă noaptea? Sau... 

II. ...stai puţin... Era trupul tău înfăşurat într-un cocon care radia în întunericul camerei o lumină stranie, difuză... Aidoma unei cochilii protectoare plăsmuită dintr-o lumină diafană, care învelea corpul tău gol şi ale cărui forme abia se bănuiau, ca privite prin falduri uşoare de borangic. Voalul aceasta fin părea ţesut – sau chiar aşa era! - din fire de lumină irizată, ce porneau de undeva, dinlăuntrul ființei tale. Apoi, încet-încet, din acest cocon translucid au început să se ridice mici muguri, care creşteau văzînd cu ochii şi care au sfîrşit prin a-l sfîşia. Se măreau cu repeziciune, acoperiţi fiind cu un puf mătăsos, ale cărui minuscule fire erau încărcate cu un fel de electricitate, pentru că şi ele degajau o aură cu rotunjimi şi contururi line, unduitoare, fremătătoare. I-am atins uşor, cu vîrfurile degetelor: erau fierbinţi şi răcoroşi, în acelaşi timp! Brusc, au devenit verzi-albaştri, aidoma colinelor înierbate ivite în lumina dimineţii, dintre păduri nesfîrşite, ca nişte fantastici sîni cosmici... Totul pulsa continuu, uneori abia perceptibil, alteori precipitat, generînd noi şi noi sonuri, urcînd parcă din adîncuri marine, fabuloase... 

I. Păi, nu ţi-am spus eu că trebuia să te faci poet?!? Mă simt atît de bine lîngă tine... 

II. De parcă poţi să te faci poet, ca şi cum, bunăoară, te-ai face...ţapinar! Fii atentă la ce-o să-ţi spun acum. În primul rînd, trebuie să-ţi iasă din cap gîndul că eu sînt sau aş putea deveni vreodată poet. Eu nu sînt poet. Poeţii nu se fac şi nici nu devin. Asta sa rămînă bine stabilit. Sînt alţii, din păcate din ce în ce mai mulţi în aceste vremuri pe dos, care chiar se cred poeţi. Ba mai mult, au impresia că sînt chiar mari poeţi. E problema lor. Poeţii adevăraţi se nasc numai atunci cînd vrea Bunul Dumnezeu. Doar ţi-am mai spus cum stau lucrurile cu ei. Sînt o specie aparte. De altfel, ei sînt şi extrem de rari. Mă gîndesc, desigur, la adevăraţii poeţi... Eu am avut marea şansă – pe care puţini dintre noi, muritorii de rînd, o avem – să mă aflu în preajma şi, în acelaşi timp, să mă bucur de marea atenţie, generozitate şi, mai presus de orice, tandreţe a unuia dintre marii noştri poeţi. Care, pur şi simplu, aşa s-a născut din mama lui şi din tatăl lui: poet. De altfel, a şi scris prima poezie cînd avea doar cinci ani. Ţi-am mai vorbit despre el. A fost poet adevărat, Nino al nostru, aşa cum îi plăcea să-i spunem. Poet pînă în măduva fiinţei sale. Nu degeaba Nichita Stănescu spusese despre el, cîndva, că e os din os stănescian… Faptul că ne cunoşteam din adolescenţă aproape că nu mai are relevanţă, atîta vreme cît el, la un moment dat, cu ceva timp în urmă, obosit parcă de-atîta viaţă, a hotărît să plece undeva, pe tărîmuri numai de el ştiute, probabil dincolo de stele. Însă plecarea asta a lui, atît de bruscă şi fără de noimă pentru mine, mă îndurerează cumplit…Da… Cam aşa stau lucrurile cu poeţii…Iar eu? Cine sînt eu? Ce sînt eu? Eu sînt bla-bla-bla… Nimeni. Da’ mai bine hai să-ţi spun o povestioară. Poate o ştii. N-am scris-o eu dar mi se potriveşte ca o mînuşă. Cel puţin acum. Cică a fost odată ca niciodată, un bou şi boul ăsta s-a-ndrăgostit de-o femeie frumoasă. Boul ăsta eram eu. Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea așa etc. etc. etc. 

I. Îmi vine să te pup... /Se apropie de el şi îi atinge cu buzele ei moi, ca două aripi de flutur, obrazul, întîrziind acolo cîteva clipe.../ Ce gust bun ai!…N-oi fi tu poet, cum zici, însă acum ai reuşit să mă convingi de altceva: că eşti un copil tare frumos... Ce mult aş vrea să rămîi aşa mereu, copilul meu... Lasă-mă să mă topesc în acest copil... /Începuse să se topească din prima clipă, fără să-şi dea seama însă.../ 

II. /Ia să i-o ridice puţin la fileu, se gîndi…/ Să te ce??? Nu, zău că nu eşti chiar cu toată ţigla pe casă! Cum o fi ca o ursoaică blajină, cu ochi verzi-căprui, deșteaptă rău, subţirică la mijloc precum o piersicuţă pufoasă de-un chintal, să se poată topi în mine??! Pe unde? În ce fel? Chiar acum? … Şi dacă nu acum, cînd? Băăăăăăăăi!!! Şi eu, ce crezi tu, că-s cumva mai breaz? Mi-s mai ţicnit ca ţicniţii! Bun de împuşcat… Puşcă-mă, ursoaico, rogu-te, ce dracului mai aştepţi? 

I. Încă nu. Vreau să afli absolut tot. Vreau să-ți spun tot ce sînt eu în stare…Apoi voi mai vedea. Altminteri, cred că te-am cotropit de mult... Hi, hi, hi... /Chicoteşte complice apoi rîde din toată inima, dezgolindu-şi dinţii frumoşi, sidefii precum perlele. Aici, îşi zice el, are dreptate.../ Recunoaşte! /Îi propteşte arătătorul mîinii drepte în piept, în chip de ţeavă de pistol./ 

II. /Ridică mîinile, predîndu-se…/ Nu ţi-am văzut eu prea bine întreaga suprafaţă desfăşurată, darămite să aflu tot, absolut tot ce eşti tu în stare. /Oare avea s-o vadă vreodată, aşa precum îşi dorea cu asupra de măsură?/ Heee, heee, heee, ursoaico, ursoaico…Cred că m-ai cam căpăcit dar îţi promit că în curînd voi afla totul… Voi afla şi voi plana…Nu recunosc nimic! Omoară-mă, Daria!!! 

I. Eşti tu în stare să-mi rupi lanţurile, să-mi dărîmi zidurile, să-mi nărui zăgazurile? Ai fi tu în stare de așa ceva? Ştii, tu eşti omul meu de-acum dar în cu totul alt fel... /Îi plăcea cum spunea ea „omul meu”; aşa spunea şi bunică-sa şi-i plăcea tare mult…/ Aşa simt eu acum cu întreaga mea fiinţă! Drept pentru care ai liber de la mine să-mi faci orice vrei! Orice! Pricepi? Cu toate că nu ştiu eu prea bine ce-i în capul tău dar am să risc… Chiar aşa…Oare ce-o fi în căpşoru’ ăla al tău? Ce-oi fi crezînd tu despre mine? / Îl privi cu o curiozitate nedisimulată aşteptînd un răspuns care s-o mulţumească…/ 

II. Lanţuri se vor rupe, zăgazuri se vor nărui, ziduri se vor prăbuși, praful se va alege de tine!!! Bună dimineaţa, Vietnam! Voi da cu napalm de la joasă înalţime, voi pîrjoli tot, voi otrăvi fîntînile, voi ara şi voi da cu sare... Cît despre ce-mi hălăduieşte prin ţeastă acum, habar n-am şi, sincer să fiu, nici nu mă prea interesează. Important e că sînt cu tine, acum, aici, dincolo de timp şi de lume… Iar după noi, potopu’, cum ar fi zis şi regele ăla dacă te-ar fi cunoscut!!! 

I. Norocul meu că m-ai cunoscut tu şi nu acel rege… Nu-mi plac regii! 

II. Da’ hai să-l mai lăsăm în plata Domnului pe rege, că nu cu el ne pierdem noi timpul acum! Să fim serioşi... Deşi cred că mi-ar fi plăcut să fiu dacă nu vreun rege, măcar un prinţ, să te pot invita la o partidă de vînătoare şi tu, aşa, ca o amazoană, călărind într-o parte, cu pană de fazan la pălărie, să tragi cu arcul după cerbii-himere… /Rîde din toată inima…/ Hai s-o lăsăm baltă, nu de altceva dar am senzaţia că am început să batem cîmpii cu graţie… 

I. Una peste alta, eu sînt o mare păcătoasă. Şi-o descreierată... Cu siguranţă că mă va bate Dumnezeu! /În priviri îi apăruse o undă de tristeţe amestecată cu o mare nelinişte…/ 

II. Ba n-o să te bată defel! De ce să te bată? Ce păcate ai tu să te bată? Ce-ai făcut tu atît de grav încît să crezi aşa ceva? Însă de ce te gîndeşti la Dumnezeu doar atunci cînd crezi că ai făcut vreo trăsnaie? Cînd faci lucruri bune, te gîndeşti la El? Aud? /Se aprinsese. O privi dar brusc, ochii ei verzi-căprui deveniseră două flăcări teribile topind oţelul. Daria îl privea dur, sfredelitor. Fusese lovit de aceste flăcări în plin, fără a se clinti însă. A continuat pe acelaşi ton… / De ce te uiți aşa, la mine? Au crezi cumva că n-am dreptate? După ce face cîte-o boacănă, omul se gîndeşte, invariabil, la Dumnezeu şi la iertarea păcatelor sale… E-n van… E prea tîrziu… Ai făcut-o, îţi duci crucea. Are El grijă, după aia, de tine … / Îl asculta tăcută, acum cu privirile într-o parte…/ Nu eşti convinsă? /Ia să mai stingă niţel din motoare. La ambalase la turaţie maximă. Prea se transformase în Gică duru’. Continua s-o fixeze cu aceeaşi tăioşenie în priviri./ 

I. Păi, nu ştiu cum să-ţi explic… /Se înmuiase de tot. Şi-a scos ochelarii privind în jos, vădit tulburată, în timp ce-şi trecea cu o uşoară nervozitate degetele prin părul tuns scurt, băieţeşte. A tăcut îngîndurată o vreme, oftînd adînc din cînd în cînd…/ Ştii, tocmai aici cred că e buba: mă simt atît de bine în toată povestea asta pe care încă o trăiesc cu tine, încît mă gîndesc la Dumnezeu cu o mare teamă în suflet... Cel puţin aşa simt în clipa aceasta... Nu ştiu... 

/Îşi privea extrem de concentrată mîinile care, cu o mare nervozitate, frămîntau ochelarii cu ramele lor fragile... /

II. / ...Lui i se facu teamă să nu-i mototolească. Întinse mîna, îi luă uşor, cu blîndeţe, gîndind să-i salveze de la o distrugere sigură, aducîndu-i privirile, puţin surprinse de gest, în ochii lui. Apoi încercă să schimbe registrul însă fără a micşora cîtuşi de puţin gramajul patetismului. Oare de ce voia cu tot dinadinsul s-o înspăimînte? Dumnezeu ştie... / Daria, nu te gîndi la Dumnezeu ca la o persoană faţă de care ai greşit. Pe Dumnezeu trebuie mai ales să-L cauţi. Nicăieri altundeva, decît în tine. Continuă să-L cauţi pînă în clipa în care-L vei afla. Însă dacă nu-L vei găsi, te-ai ars. Înseamnă că L-ai pierdut şi că tu însăţi eşti pierdută. /Fără să vrea, alunecase pe-o pantă periculoasă.Trebuia cu orice chip să se oprească…/ 

I. Poate că aşa o fi… / Îl priviea descumpănită. / Dar eu nu am încă experienţa ta. /Şi-a întors capul privind spre nicăieri. Lui i se păru că-şi fereşte ochii să nu vadă că i se umpluseră de lacrimi. / Poate că voi reuşi, măcar o singură dată în viaţa mea să ating şi eu acele culmi despre care îmi vorbeai zilele trecute... /Ajunsese, poate fără să-şi dea seama, acolo unde tocmai îşi dorea el s-o aducă. A lăsat-o mai domol./ 

II. Acele culmi pe care vrei atît de mult să le atingi şi pe care cu siguranţă le vei atinge tocmai pentru că-ţi doreşti atît de mult acest lucru, sînt în tine. Trebuie doar să le vezi cu ochii tăi lăuntrici, pentru ca apoi să începi urcarea. / I-a luat mîinile şi i le-a sărutat. Erau fierbinţi şi atunci a simţit extrem de clar cum întrega-i fiinţă e invadată de un fel de fluid tainic, imposibil de controlat. A continuat, de data aceasta în şoaptă. / Să nu începi niciodată căutarea acelor culmi în afara ta, ci numai înlăuntru… Nu-i deloc simplu însă vei constata, odată urcarea încheiată, că te vei simţi aidoma unei zeiţe. Gîndeşte-te bine la acest lucru pînă te vei dumiri. Şi atunci, în chiar acea clipă, te vei ilumina. Nu-i de glumit…Începe cît mai degrabă, nu mai amîna... / Continua să-i ţină palmele într-ale sale…Apoi a văzut-o zîmbind. Doamne, ce poate fi mai frumos decît un chip transfigurat de lumina unui surîs?Iar fluidul acela dumnezeiesc de-a dreptul, ca o dezmierdare îngerească, îi răscolea sufletul, celulă cu celulă. Totul se năruia, încet dar sigur, undeva, în adîncurile sale. De-abia o mai auzea murmurînd, ca prin vis… / 

I. Aş vrea să te mîngîi... În acea noapte nu prea m-ai lăsat şi... / El i-a pus un deget pe buze, oprindu-i cuvintele.../ 

II. …cu siguranţă va mai fi o noapte. Sub aceeaşi dumnezeiască fereastră deschisă spre ceruri, iarăşi vom sta şi vom asculta freamătul apelor rîului coborînd din stele toate tainele munţilor, în clipele sublime cînd dimineaţa ce va să vină aşează lacrimi reci de rouă peste primul cîntat al cocoşilor. Asta numai dacă mă vei lasa să supravieţuiesc. Şi dacă mă vei lăsa să te aflu. Şi, mai cu seamă, dacă nu mă vei ucide înainte 

să-ţi dăruiesc toată iubirea mea… 

I. Oare o să mai fie încă o noapte sub acea fereastră pe care numai tu mi-ai deschis-o spre ceruri? 

II. Nu ştiu ce va mai fi, cînd va mai fi, dacă va mai fi... Însă acum simt, mai presus de orice, că împreună fereastra deja am deschis-o spre cerul din noi. Atunci, în noaptea aceea, urcuşul tău vegheat de mine a început. Dar, probabil, după ceva vreme, ai să te lepezi de mine şi vei continua drumul singură. Să nu uiţi însă de fereastra deschisă spre ceruri. Ea aşa va rămîne mereu, pentru că acolo, sub bolta spuzită de stele, la ceasul binecuvîntat de primul cîntat al cocoşilor, cu rîul tainelor la picioare, sub crucea brazilor negri, eu n-am făcut nimic altceva decît să contemplu nuditatea absolută, buimac de frumuseţea-ţi fără de seamăn. Şi, pentru că dincolo de toate, în acele clipe, m-ai ridicat din cenuşă şi m-ai aşezat în lumină. Drept pentru care, ai primit, fără să ştii, iubirea mea toată…  

(fragment din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, aflat în pregătire)