Vin’ lângă mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiară adorată!
Vreau să-mi înfășur mâna ʼnfiorată
În coama părului tău greu și gros;
În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau fruntea ostenită să-mi scufund
Și, ca pe-un stâns buchet, să sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.
Nu să trăesc, să dorm aș vrea mereu!
În vis îți voiu așterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfârșit sărut prelung și greu.
În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice chin și orice dor,
Și gura ta e-un nesecat isvor
De sărutări și aprigă uitare.
Robit acestui crud și drag destin
Voiu asculta poruncile-i perfide
Și, mucenic blajin care-și deschide
El însuș rănile, de râvnă plin,
Voiu suge-otrava binecuvântată,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri
În care nʼa fost suflet niciodată.
Charles Baudelaire
* Din volumul „FLORI ALESE din «Les Fleures du mal»”, editura „Cultura Națională”, București, 1934, pp. 39-42; traducere de Alexandru Philippide.
Cu un portret inedit al lui Charles Baudelaire de Th. Pallady.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu