Creme, văpseluri, sulimanuri

Amintiri clasate 

„Oamenii cultivați au întotdeauna un cult al trecutului, 

au ideile generațiilor de dinaintea lor și gustul bătrînilor.”

Éric-Emmanuel Schmitt

„Nu ne amintim decît ceea ce nu s-a petrecut nicicînd.”

Carlos Ruiz Zafón

Citește de cînd se știe...
Și, la fel, scrie de cînd se știe...
Însă niciodată nu i-a plăcut să citească programat, cum s-a întîmplat, timp de aproape 20 ani, cu lecturile obligatorii care îi erau impuse de profesorii lui din școlile prin care trecuse, și pe care le parcurgea pentru că, nu-i așa, n-avea încotro. Că doar trebuia să absolve... Și nu oricum, că altfel, ăla drac era al lui (mama dixit)!

Apoi, era obligat să dea tot felul de lucrări de control, extemporale și teze, la care trebuia să primească note (de preferat bune), pentru că ăsta era mersul... Nici textele acestora nu-i plăceau cum îi ieșeau, deși la majoritatea împușca note mari...
Însă marea lui pasiune erau compunerile libere, gen povestiți o întîmplare din vacanță, care i se cereau, evident, după revenea la cursuri din vacanțele mai lungi ori mai scurte sau povestiți despre vizita de la muzeu sau ce v-a impresionat cel mai mult din concertul ascultat la filarmonică și de ce ș.a.m.d. ...
Dar pentru a elabora astfel de compuneri, trebuia să-și noteze impresiile despre întîmplările prin care trecea, să nu le uite sau să nu-i scape vreun amănunt... Așa s-au născut caietele sale cu notițe, care mult mai tîrziu, prin anii facultății, aveau să se transforme într-un fel de jurnale cu însemnări, cît de cît zilnice... Pe unele le-a păstrat, altele s-au pierdut... Cele care au rezistat cu trecerea timpului, l-au ajutat mult mai tîrziu, sprijinindu-i memoria-i nu tocmai strălucită, pe vremea cînd a început să-și scrie textele serioase, cum ar fi și acela despre bunicul său...
De la bun început ar fi cazul să facă o mărturisire. Deși scrie, cu rare excepții, zilnic, tot felul de chestii care-i trec prin cap (pentru că în cap le scrie și tot acolo șterge multe dintre ele pînă rămîn doar acelea pe care să le așeze pe hîrtie ce e bun), dintotdeauna lucrul acesta a mers greu, chiar chinuit, gestația textelor fiind îndelungă, ele suferind multiple tăieturi, șlefuiri și modificări succesive...
Scrie, de cele mai multe ori, noaptea, din varii motive, în primul rînd din pricina faptului că muza lui care îl vizitează (nu foarte des), pare a fi cam somnambulă, ea bîntuindu-l tocmai cînd o așteaptă cel mai puțin, de regulă, la ore mici și foarte mici... Mă rog, dar asta-i o altă poveste, foarte intimă, între el și dumneaei, muza lui...
Drept pentru care, nici textul despre dragul său bunic n-a făcut excepție... S-a născut greu, după un îndelung travaliu, pentru că scriind despre cei care-i sînt foarte dragi și, prin ei, despre el, a putut lesne constata că este un lucru afurisit de anevoios. Dar, odată terminat textul, simte o ușurare și-o bucurie inefabile, trăiri care îl eliberează de-o povară sublimă și-i care-i netezesc drumul spre textul următor. 

Și tot așa... 

Așadar: 

Avea vreo 7-8 ani, nu mai mult, de cînd își amintește cu lux de amănunte, cum bunicul său dinspre mamă, de 10 mai, 25 octombrie şi 8 noiembrie (aceste date i s-au întipărit în memorie pentru că bătrînul le încercuia, an de an, cu un creion roşu pe calendarul creştin-ortodox lipit pe perete, sub icoana cu candelă), punea la fotografia în sepia a Regelui (care îl înfăţişa pe Majestatea Sa, Mihai I, tînăr, costumat în uniformă militară de gală, fotografie înrămată şi aşezată la loc de cinste, lîngă acea candelă a cărei flăcăruie nu se stingea niciodată) o mică eşarfă tricoloră, în fiecare an, alta... Apoi, lua o poziţie marţială şi, pus la şapte ace, costumat fiind cu hainele lui de sărbătoare, cele mai bune, degajînd un parfum discret și fin de lavandă, spilcuit, proaspăt bărbierit şi pomădat, avînd în mînă un pahar de cristal cu picior, plin pe jumătate cu o licoare gălbuie (Busuioacă de Bohotin, cum avea el să afle, mult mai tîrziu, de la bunica sa, un vin rar, care-l costa bani grei şi pe care îl bea doar el, numai la prilejuri festive, cum ar fi fost acesta) şi, cu faţa către fotografia lui Vodă, zicea cu glas tunător: Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta! 

Apoi, dintr-o răsuflare, golea tot conținutul miraculos al acelui pahar.
El stătea smirnă lîngă bătrîn, ținîndu-și răsuflarea, în poziţie de drepţi, cu mîinile lipite de o vipuşcă imaginară a pantalonilor (îmbrăcat cuviincios fiind şi instruit de însuşi bunicul cum să se poarte) şi îl privea de jos în sus, emoţionat la culme. 

Odată ceremonialul încheiat, bunicul îşi aprindea, scăpărînd un băț de chibrit, o ţigară din foiţă, pe care şi-o răsucea singur dintr-un tutun blond, aromat (pe care-l ţinea într-o tabacheră de argint) şi, învăluit în nori groşi de fum albăstrui-parfumat, turnîndu-și încă un pahar de vin, îl lua pe genunchi și-i spunea poveşti fabuloase cu regi şi voievozi, începînd cu Burebista şi terminînd cu Regele Mihai (care poveşti, dacă se gîndea el mai bine acum, erau adaptate de povestitor, adică înflorite și romanțate pentru a le înţelege mai ușor puștiul care era). Tîlcul unora dintre acestor istorisiri îl pricepea, de bine de rău, cu mintea sa de atunci însă pe al altora, avea să-l deslușească mult mai tîrziu. Ce reţinuse el cu străşnicie, ţîncul care de atunci, era că noi, românii, avusesem regi de cînd ne ştim iar faptul că atunci, în anii ‘60 - ‘70 ai secolului trecut, nu mai aveam, era o tragedie de neînchipuit, de neconceput pentru cei mari, printre care se prenumărau şi bunicii săi. De altfel, bunicul, ori de cîte ori avea prilejul, îi spunea bunicii, pe un ton răspicat, plin de siguranţă şi ușor imperativ, însă cu o anume linişte în glas, că vor reveni americanii, nu ne vor lăsa ei pe noi de izbelişte şi că Regele nostru va fi iar la cîrma ţării, adică acolo de unde l-au alungat cu samavolnicie păcătoşii de bolşevici. Nu prea înţelegea el, în acei ani, cum şi de ce să vină americanii şi ce legătură era între aceştia şi Regele nostru. Cum nici despre acei bolşevici (un cuvînt bolovănos, care nu-i plăcea deloc cum sună) nu prea ştia el mare lucru, decît că erau ruşi şi că nu-i iubea nimeni din jurul său, şi că bunicul îi înjura de mama focului, gospodăreşte, birjăreşte, ori de cîte ori aducea vorba despre ei. Îl întrebase el odată despre toate acestea dar i-a răspuns scurt că nu sînt treburi pentru copii şi că o să afle mai multe cînd o să se facă mare. Nu-i spunea decît că bolşevicii şi comuniştii sînt cei mai mari duşmani ai Regelui nostru şi-ai țării, că-s doar o şleahtă de hoţi, de proşti, de puturoși, de parveniți şi de bețivani depravaţi, şi că dacă ţara nu va fi condusă iar de Rege, va fi vai ş-amar de soarta noastră! 

Drept pentru care, el, încă de pe atunci, a considerat că aşa e normal şi bine, să fim conduşi de un rege iar ţara noastră să se numească regat şi nu republică. Poate de aceea n-a înţeles el nici pînă în ziua de azi sintagma a fi sau a nu fi monarhist/regalist. Cum vine chestia asta? Ca şi cum am fi membri ai unui partid oarecare sau ai unor secte??? Căpătase covingerea (insuflată de bunicul, evident, şi cu care a rămas pînă în ziua de azi) că toţi românii, dar absolut toţi, trebuie să fie de partea Regelui nostru cel drept şi bun. Mai cu seamă pentru că Regele, aşa cum îi mai spunea apăsat bunicul ori de cîte ori i se ivea prilejul, e unsul lui Dumnezeu pe pămînt şi trebuie respectat ca atare, pentru că tocmai de aceea, după Bunul Dumnezeu, continua el, Regele este mult mai important decît toţi sfinţii ăia pe care-i vezi tu în calendar, drept pentru care el trebuie să fie persoana de cea mai mare însemnătate din viaţa oricărui bun român, deci și a ta, pentru că el, dincolo de faptul că e trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, mai înseamnă şi altceva, la fel de important:  e însuşi Patria… Aşadar, toţi românii care cred în Dumnezeu, imediat după El, trebuie să creadă și să fie supuși Regelui lor…
După care vin toate celelalte…

Avea dreptate bunicul: Nihil Sine Deo – Nihil Sine Rex…

Şi, în ciuda trecerii anilor şi a petrecerii bunicului său în lumea celor drepţi, această convingere nepreţuită i s-a înrǎdǎcinat tot mai adînc în suflet, fiind pe deplin convins că dumnealui, acolo pe unde o fi, e fericit… Pentru că, în primul rînd, și-a reîntîlnit, în sfîrșit, Regele…

Drept pentru care, chiar dacă Regele nostru a părăsit și el, de ceva timp, lumea pămînteană, în fiecare an, cu sfințenie, în zilele mai sus pomenite, repetă și el, în gînd, urarea bunicului său, așa precum o spunea dumnealui, în urmă cu multă vreme: 

Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!

(fragment din volumul 

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, 

aflat în pregătire)

N.B. Sper ca acelora care m-au întrebat ce mai scriu, să le placă ce-i mai sus, iar dacă nu, tot aia e, că acum e prea tîrziu să mai pot îndrepta ceva!