Marin Sorescu
(1936–1996)
Am zărit lumină pe pământ
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atîta lumină încât
Crește iarba.
(din volumul „La Lilieci”)
O întîmplare extraordinară
„Faptul de a te fi născut este o întîmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întîmplare nici acum. Mamă, mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit.”
Ce este poezia?
„Poezia este o artă care doare. Doare atît cît doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvîntul – mai mult decît o statuie, o pînză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stîlcit, rănit, sfîrtecat…. Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă…. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia.”
Credo
„Eu cred că există o clipă în viața lumii cînd toți oamenii se gîndesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, pînă se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pămîntul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întîmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atîta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu cîte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”
Marin Sorescu
 |
| Marin Sorescu (în stînga) alături de Tudor Arghezi... |
Dacă 2021 ar fi fost un an bisect, am fi putut sărbători mai deunăzi, cu-o lacrimă de sare și cu una de vin, împlinirea a 85 de ani de la nașterea lui Marin Sorescu. Iată un bun prilej de a (re)citi mai multe lucruri de și despre dumnealui. Așa aflai (folosesc perfectul simplu ca pe un smerit și tandru omagiu), printre multe altele, și faptul că titlul splendidului dumisale volum, „La Lilieci”, nu reprezintă nimic altceva decît numele pițigăiului* din Bulzești (satul său natal), de altfel un loc foarte pitoresc și plin de-un...umor sănătos! Dar unul de cea mai bună calitate, cu ștaif și extrem de serios, decent și bine temperat, atîta vreme cît însuși poetul povestește undeva, senin și cu hazu-i socotit, că în acest pițigăi, în cel mai autentic și profund spirit românesc, în zilele de pomenire a morților de peste an (cum fu cea de sîmbăta trecută, bunăoară), se mănîncă, invariabil, cea mai bună varză cu carne garnisită cu mămăliga aferentă și se bea, din căni de pămînt ars, cea mai bună țuică din lume!
Și, pe bună dreptate... Pentru că nu există vreun loc pe Pămînt, altundeva decît într-un cimitir, în care moartea să se întîlnească mai abitir cu viața (și viceversa), secundă de secundă...
* Pițigăi, carevasăzică cimitir, pe oltenește, care vine din grecescul „koimetérion”, adică dormitor sau loc de zăcut. Prin alte părți ale țării, locului acesta de odihnă a răposaților i se mai spune îngropelniță, avlie, morțărie, progadie, stobor, temeteu, țintirim ori grobiște.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu