Jurnal de-a bușilea

„Iubirea nu compromite niciodată, iubirea distruge; memoria îl reține întotdeauna pe cel care iubește mai mult – pierzătorul – pentru că el a trecut prin iad.”(Nora Iuga)
Ce frumos spus! M-am gîndit deseori la acest oximoron... Și, da, am convingerea că în această minunată întîmplare care ne-a fost hărăzită fiecăruia dintre noi în scurta noastră viață – iubirea – există doar marele învins... Iubirea adevărată și nu „îndrăgostirea”, e devastatoare... Trăiești clipe nepereche, sublime, fără să te gîndești nici un moment la cum se va sfîrși cîndva iubirea ta... De fapt, cred că o iubire adevărată nu se sfîrșește înaintea ta, ci, poate, doar odată cu tine... Tocmai de aceea, cînd conștientizase că o iubește, nu se gîndise nici o clipă la sfîrșitul iubirii sale, ci doar la propriul său sfîrșit... 

Și dacă iubirea nu e decît o trecere prin iad, o, ce frumos va fi fiind atunci iadul!

„În iubire ne gustăm, ne savurăm, ne încîntăm de voluptățile tremurului nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atît mai intensă și mai profundă, cu cît distanța de persoana iubită este mai mare.” Cioran („Cartea amăgirilor”)

Culmea e că, peste toate, de cele mai multe ori, iubiții se gîndesc, mai cu seamă, fiecare la propria lui iubire – firesc aș spune, pînă la un punct – foarte atenți fiind la modul în care se manifestă ea înlăuntrul fiecăruia, avînd impresia că iubirea lui e cea mai mare. Fals. Pentru că iubirea nu poate exista decît în doi. Ca și starea de de fericire pe care o generează aceasta. Poți fi fericit – în general vorbind – de unul singur? Nu cred... Pentru că doi oameni care se iubesc cu adevărat, devin, la un moment dat, unul. Moment în care, iubirile lor fuzionează printr-un soi de tainică osmoză, devenind una singură... Pe care fiecare o simte în felul lui, o percepe prin propria sa lentilă de îngăduință. Simt că asta a vrut să ne transmită și Shakespeare prin celebra sa piesă... Faptul că doi oameni foartre tineri și-au apărat marea lor iubire cu prețul propriilor lor vieți... Pentru că o iubire, ca să supraviețuiască, trebuie apărată cu orice preț... 

Am întrebat odată un puști de clasa a V-a, Rareș, dacă știe cine-i Dumnezeu și dacă l-a văzut vreodată. Mirat dar foarte serios, mi-a spus că da, știe cine e, dar că de văzut, nu l-a văzut niciodată, pentru că pe Dumnezeu, din cîte știe el, nu l-a văzut nimeni. „Tu l-ai văzut pe Dumnezeu?”, m-a întrebat șăgalnic, așteptînd, cu o vădită curiozitate, să audă ce-i răspund. „Nu, nu l-am văzut”, i-am răspuns cu o geană de tristețe în glas. „Dar mi-ar plăcea să-l văd”, am adăugat. S-a luminat brusc: „Păi, vezi?” „Păi, dacă tu zici că nu l-ai văzut, atunci de unde știi că există?”, am plusat eu. „Păi, hai să-ți spun o chestie. În fiecare dimineață, mama îmi pregătește ceaiul meu preferat. De mentă, amestecat cu tei. Îi pune în el o feliuță de lămîie și, la sfîrșit, două-trei lingurițe cu miere. E minunat!... Dar, uneori, uită să pună mierea și atunci o pun eu, că altfel, îi lipsește dulceața și gustul bun.” „Bine, bine, dar ce legătură are ceaiul tău cu Dumnezeu? Că io despre El te-am întrebat!” „Păi, are, că așa cum la ceai, nu știi dacă e dulce și aromat. pînă nu-l guști, așa cred io că e și cu Dumnezeu, care e la fel de dulce și aromat, dar numai atunci cînd te gîndești la El. Eu așa îmi închipui că trebuie să fie Dumnezeu. Pricepi?” „Pricep!”, i-am răspuns uimit. „Mă bucur” – a conchis puștiul – trimițîndu-mă, scurt, la colț: „Nu-i așa că și tu pui miere în ceai?”