Altițe & Bibiluri

Fanny Ardant

O carte de hîrtie înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (coperţile, ilustraţiile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la ornamentele grafice) şi nu în ultimul rînd, parfumul, duc la transformarea ei, fără putinţă de tăgadă, într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu conţinutul ei, cartea tipărită nu este altceva decît o desăvîrştită şi rafinată alcătuire, fascinantă în întregul ei dar care nu se însufleţeşte decît atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită nu trăieşte decît atunci cînd este citită. O carte uitată într-un raft prăfuit de bibliotecă, devine un obiect oarecare, anost şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică abia atunci cînd un volum îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia lui, ca un miracol al unui alt fel de înviere. În caz contrar, cartea moare, pierzîndu-şi însuşirile şi, pe măsura trecerii timpului, indiferent de valoarea ei, devine vetustă. Cade într-o tristă şi irecuperabilă desuetudine. Pentru a fi vie, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii nevăzuţi ai sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că, între o carte şi o femeie, frumoase amîndouă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative.