Pledoaria Pleiadei
Eminescu a cerut înaintea morții un pahar cu lapte.
Văzîndu-l pe Voiculescu în Cișmigiu
Copiii strigau împietrind: „Uite-l pe Dumnezeu!”
și abia după ce bătrînul dispărea
mai mișcau pietrișul unui „bună-ziua” sau „sărut-mîna”.
Mircea Eliade urmează un tratament cu aur.
Mai multe decenii Sadoveanu n-a băut vin mai tînăr de opt ani.
O catedrală care se înalță la cer
Lăsîndu-și enoriașii pe un petec de ciment
în mijlocul gurii de rai, Noica
se retrage la Păltiniș să taie cu Zalmoxis lemne
fericit întru gîndirea sa
ca într-un nor de aromă aromână.
Și Pleiada continuă:
Ioan Alexandru are cinci copii
Pe cînd Bach zămisli douăzeci
și-l văd pe Bach între cele două soții ale sale
sortîndu-i în lumina slabă a filogenezei
cum ai decortica orezul amestecat cu diamante.
Și Pleiada continuă:
Între vînzătorul de fructe și vînzătorul de oameni
E o deosebire de la cer la pămînt.
Și Pleiada continuă:
Mumia lui Ramses al II-lea
Are o șuviță blondă și pe față o dîră albastră ca de cerneală.
Nichita Stănescu e și el acolo, așadar.
E tînăr și tandru și pal.
Pe o planetă îndepărtată un soldat face de gardă
Lîngă o pată de sînge regal.
 |
| Nichita botezînd… |
„Sînt puțini marii poeți ai lumii care s-au jertfit cu atîta voluptate și la o atît de înaltă și inefabilă temperatură a spiritului în corpul limbii lor materne, încît să nu-i mai poți disocia de ea. Unul dintre aceștia e autorul „Măreției frigului”, el și limba română se presupun reciproc și pînă în cel de pe urmă al lor amurg vor face desăvîrșită pereche precum emisferele din Magdeburg. De la o vreme Nichita Stănescu nici nu-și mai scria poemele, doar le rostea. Se găsea întotdeauna în preajma sa o ființă, o stea, o mare, un podiș, un pahar de tristețe sau un lanț de munți care să i le transcrie. Asemenea limbii sale, el trăia într-un continuum de reveleție. Asemeni limbii materne, el nu mai avea manuscrise, manuscrisele sale erau scrise de altă mînă.”
(„Pe o planetă îndepărtată, un soldat”)
Ion Mircea
(1985)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu