Mircea Vulcănescu
(3 martie 1904 București - 28 octombrie 1952, Aiud)
„Nu uitaţi însă că de dorit ar fi ca fiecare din voi să fie un stâlp. Şi că dacă un stâlp ajută să nu cazi, nu poate înlocui pe cel ce nu stă singur pe picioare.”
(M.V., Paris, 22.02.1926)
Mă gândesc atunci la anii mei de studii şi la vremea în care dam cu praştia pe la răspântiile Bucureştilor. Nu am fost niciodată prea străin de carte, dar câţi din voi nu-şi aduc aminte de ceasurile de zi şi de noapte în care, uitând de toate, rătăceam în lungul şi în latul Bucureştilor, de la antrepozite la Bariera Vergului şi de la Şosea la Cimitir… discutând, scormonind, ascuţind privirile asupra „problemelor vieţii dinăuntru”, asupra încercărilor de a trăi o viaţă mai adânc spirituală, asupra neputinţelor noastre şi a atotputinţei lui Dumnezeu, sau asupra vecinicei nelinişti din fundul sufletelor noastre.
[...] Trăiesc aici în prada unor responsabilităţi concrete şi am pierdut din vedere – măcar pentru moment, orizontul metafizic al vieţii. Unii ar zice că am încetat să mă mai joc! Dar eu n-am vrut să cred niciodată că A.S.C.R**.-ul e un joc – când angajează atâtea lucruri adânc sufleteşti – aşa că prefer să cred că eu m-am desasecereizat. Poate că atunci când m-oi întoarce, să mă găsesc iar printre voi. Aici sunt însă, aproape exclusiv un rob al cărţii!…
[...] Dintre problemele discutate (...), m-a interesat aceea 1). a răspunderii personale şi a mântuirii, implicit problema Dumnezeirii şi acele dacă 2). „E creştinismul religiune subiectivă pe Dumnezeu îl găsim în noi ca rezultat al părerii şi îndoielilor noastre, – şi atunci fiecare are un Dumnezeu sui-generis şi ceea ce în sufletul său n-are,… nu poate atribui nici lui Dumnezeu, sau e creştinismul religie obiectivă: cunoaştem pe Dumnezeu prin revelaţie din afară înlăuntru; 3). De asemenea problema heredităţii şi mai ales aceea a predestinaţiei şi harului dumnezeiesc (aşa se zice „graţia” pe româneşte), care rezultă din cunoscutele cuvinte: „Mulţi sunt chemaţi” etc.
[...] La întrebarea dacă e Creştinismul o religie subiectivă sau una obiectivă, aţi putea afla răspuns cercetând poate cartea lui Girodon Exposé de la foi catholique, pe care am dat-o de la A.S.C.R. pentru teza acestora şi cartea mare a lui Durkheim: „Les formes élémentaires de la vie réligieuse”: (finalul) – Pentru teza opusă: Tenenbach şi David Strauss şi pentru o încercare de sinteză: Otto: Das Heilige şi Sheller: Vom Enrigem im Menschen. Din păcate toate pe nemţeşte… rămâne în româneşte Cursul pe care N. Ionescu îl face statornic „pentru voi” (poate).
[...] Problema eredităţii fizice şi a celei spirituale, ar putea fi lămurită de aceea a predestinaţiei, în lumina „sugestiilor” ştiinţelor naturale, deşi totul este încă în discuţie.
Cât priveşte „sensul” ei, nu cred că e aşa de străin de „sensul general al vieţii” (vezi Eclesiastul din Biblie).
Iar problema „celor chemaţi şi celor aleşi” – o puteţi lăsa Domnului s-o hotărască! Cu toate că-mi dau seama de îngrijorarea ce poate naşte în suflet. Dar nu este „chemarea” suficientă pentru ca un om să ştie ce să facă. Atunci de ce dorinţa de a dezvălui taina „alegerii”? – sau poate că e un moment de scepticism în forţele proprii spre a răspunde la „chemare” aşa încât să poţi fi ales! Şi atunci întreb dacă nu a simţit oare nimeni Harul lui Dumnezeu? Nu dintre voi, dar dintre oameni? Şi de aceea vă îndemn să cugetaţi puţin la sfinţi!”. Poate că vă va fi o uşurare.
Dragii mei,
[...] Kullmann mi-a mai vorbit de o impresie de „snobism religios” la unii ortodocşi nu dintr-o nevoie sufletească proprie, ci pentru a se pune-n pas cu o anumită sugestie exterioară, care cere ca orice student creştin român să fie ortodox. Spunea chiar că l-a uimit ardoarea ortodoxă a unora care ignorau suficient orice date reale despre ortodoxie, nici tu ducere regulată la slujbă, nici tu împărtăşanie, nici cea mai mică preocupare de învăţătura ortodoxă, nici tu viaţă creştinească… Şi aici, el e mai indulgent ca mine, căci socoteşte că un astfel de teren este prielnic pentru lucru creştinesc, numai să fie! – în vreme ce eu consider lucrul mult mai grav. Apoi cum stau lucrurile cu recrutarea celor noi? M-a mirat că cercetători ai ortodoxiei ca Mircea Eliade nu a durat în Asecere. De ce?
Impresia lui era că dacă grupul nu face un efort serios să se reînnoiască şi să iasă din sine, este pe ducă! Şi aceeaşi impresie că „merge prost” se vede şi din buletin şi de la unii Asecereşti veniţi de curând la Paris.
„Se poate, măi băieţi, una ca asta? Lăsaţi veselia tinerească şi puneţi-vă pe lucru serios, iar cei pe care seriozitatea lucrului nu-i interesează, n-ar fi mai bine să se lase de el?
[...]
Cu mult dor şi drag,
Mircea Vulcănescu
Paris, 22.02.1926”
* Fragmente din scrisoarea lui Mircea Vulcănescu către studenţii din A.S.C.R (sursa: „Atitudini”, nr. 35 / 2014)
** A.S.C.R. – Asociația Studenților Creștini din România
S-a născut în 1904 la București * Studii universitare de filozofie și de drept la București (licențe în 1925), continuate printr-o specializare la Paris * Asistent de sociologie și de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunându-se ca „filozoful“ «Școlii de sociologie» de la București * A fost unul dintre teoreticienii „tinerei generații“, deosebit de activ în cadrul Asociației „Criterion“ * A fost referent la «Oficiul de studii» al Ministerului de Finanțe, director al Direcției Vămilor și al Datoriei Publice și unul dintre conducătorii «Asociației Științifice pentru Enciclopedia României» * După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin volumele „Omul românesc”, „Ispita dacică”, „Existența concretă în metafizica românească” și „Dimensiunea românească a existenței” * În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor țării * Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe (ianuarie 1941– august 1944) în guvernul lui Ion Antonescu, a fost judecat în 1946 și condamnat la opt ani temniță grea * A murit în închisoarea de la Aiud, pe 28 octobrie 1952.
„Nu știai ce să admiri mai întîi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligența lui, generozitatea, humorul sau spontaneitatea cu care-și trăia credința și iscusința cu care o tălmăcea. Nu cred c-am întîlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Și nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanți care se încumetă să citească în treizeci de limbi sau stăpînesc cu de-amănuntul istoria unei țări sau a unui continent, sau au pătruns toate tainele fizicei să matematicilor, sau înțeleg nenumărate sisteme filosofice. După ce-l cunoșteai bine, înțelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut învăța și el treizeci de limbi sau istoria unui continent sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult – înțelegea – și-ți explica de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă. (... ) Credea – așa cum se obișnuia în toate culturile tradiționale – în lucrul bine făcut, în lucrarea folositoare, în opera pe care o cerea momentul istoric sau, de multe ori, numai o mână de oameni sau un singur om. Lucrarea nu trebuia să fie neapărat orihginală; mai precis, problema originalității nici nu se punea (cum nu se punea în culturile tradiționale). Lucrarea trebuia doar să corespundă, cât mai desăvârșit scopului pentru care fusese împlinită.”
Mircea Eliade
(„Trepte pentru Vulcănescu”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu