Mucenici, măcinici, sfinţișori, bolindeţi, colărezi, brîndușei, uitaţi...

Se dedică dragului prieten Mos Nelutzu G, printre multe altele, un vajnic scociorîtor al trecutului mahalalelor ploieștene

În mahalaua „Sfîntul Gheorghe Vechi” din Ploiești, unde mi-am petrecut copilaria și o mare parte a adolescenţei, pe strada Principatele Unite (fostă Sblt. Dima în perioada interbelică, unde-și aveau gospodăria, la numărul 17, bunicii din partea tatălui), o „bretea” cu vreo 20 de case, care leagă străzile Bobîlna (fostă Grădinari, fostă C.A. Rosetti) de Ana Ipătescu (ex-Trandafiri), chiar în intersecţia unde aceasta le întîlnește pe numitele Costache Negri (fostă Vasile Boerescu, ex-Curbei) și Hannibal (undeva în apropierea spitalului „Schűller”), ziua de 9 martie era așteptată cu impacienţă de toţi ciutanii care se zbenguiau prin preajmă.

Biserica „Sf.Gheorghe Vechi” din Ploieștiul zilelor noastre,
așezatǎ undeva în partea de nord a mahalalei omonime,
pe Bulevardul Independenţei,
în imediata vecinǎtate a fostului liceu „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”
(azi Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”)

După Crăciun, pentru mine – ca și pentru toţi ţîncii care eram pe atunci, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut - sărbătoarea „Sfinţilor 40 de Mucenici” era cea mai iubită și asta îndeosebi pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnescă!, punea la fiert mucenicii, una dintre „prăjiturile” mele cele mai dragi. După ce cu o săptămînă înainte sau chiar două îi preparase dintr-o cocă mirosind curat a făină de grîu (trei nule!), ţaic și alte „mirodenii” numai de ea știute - lăsîndu-i apoi la uscat, tăvăliți în făină, între două foi de hîrtie pergament, undeva, sus, pe un șifonier -, mie îmi revenea plăcuta misie de-a o ajuta la spartul și curăţatul nucilor, pe care apoi le treceam printr-o mașină de tocat ciudată, cu un cilidru metalic perforat, îvîrtit de-o manivelă, din care miejii ieșeau rîșniţi mărunt. Apoi, dintr-un aluat de cozonac, la fel de parfumat și fraged, în ajunul zilei pomenite, bunica îi prepara pe ceilalţi, sfinţișorii, cu forme de păsări, albine sau omuleţi (care-mi plăceau cel mai mult, că aveau „gură”, „urechi”, „nas” dar erau „orbi” și pe care ea îi numea uitaţi).

- Da’ de ce păsări, albine și uitaţi, bunică? Și de ce le dai cu miere și apoi cu nucă după ce-s copţi?” 

- Pentru întîmpinarea primverii, a paserilor cerului, mamă, ca sǎ vină la cuiburile lor ca-n fiecare an. Că fără ele pomii-s pustii și triști. Și a tuturor gîzelor trebuincioase pămîntului, precum îs albinele. Iar ei se ung cu miere ca să trăiască stupii. Cît despre omuleţii ăștia, cum le zici tu, îs întru pomenirea morţilor noștri, mamă, la care anul trecut nu ne-am gîndit sau i-am uitat și au rămas nepomeniţi. 

Bunicii i se umezeau ochii ori de cîte ori își amintea și știam bine că dumneaei nu-i uita niciodată pe toţi cei dragi duși dintre noi…

Învăţasem pe de rost legenda celor 40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia, pe care bunica mi-o spunea în fiecare an în timp ce pregătea „măcinicii” (așa le spunea dumneaei, nu mucenici!). O povestea frumos, cu lux de amănunte și mult mai tîrziu aveam io s-o citesc (și să-i pricep tîlcul) într-unul din volumele din Vieţilor Sfinţilor pe care l-am găsit cotrobăind printre cărţile ei vechi…

După ce toţi mucenicii erau gata (cu nucă, zahăr tos, rom, scorţișoară și coajă de lămîie rasă deasupra), împreună cu bunica îi duceam la bisericǎ (la Sf. Gheorghe Vechi, în capătul Bulevardului Independenţei) la sfinţit, după care o însoţeam la cimitir, la „Bolovani”, unde aprindeam lumînări și tămîie la mormintele celor trecuţi la cele veșnice iar apoi, la întoarcerea acasă, după ce-i împărţea împreună cu alte bucate vecinilor și rudelor, ne așezam la masă și abia atunci celor ai casei le era permis să-i mănînce.
- Bunico, am auzit că e bine ca fiecare să bea patruzeci de pahare de vin sau de rachiu și că după fiecare pahar să se felicite unii pe alţii.

- Da, așa ai auzit tu? Uite, tac-tu mare, deși n-a auzit nicăieri treaba asta, a început, dis-de-dimineaţă, să se ciritisească* în beci cu fină-su’, Fănică, nu cumva să le-o ia cineva înainte, hehehe… Hai, du-te și cheamă-i la masă, că io cred că le-ajunge cît cîrmîz au leorpăit, și-apoi îs oameni bătrîni, ce Doamne, iartă-mă, și le ia vinu’ glagoria**!...

* să se felicite

** mintea