Memento

Nicolae Steinhardt

(12 iulie 1912 – 30 martie 1989)

„Lectura, ca toate cele din lumea aceasta, e bună dacă e cu măsură. Ea nu trebuie să devină obsesie, grijă, dependenţă (asemenea unor stupefiante, unor halucinogene), viciu nepedepsit (cum zicea Valéry Larbaud). Pericolul e real, iar solicitările sunt atît de aprige; zi de zi, ceas de ceas rotativele de pe întreg cuprinsul planetei prăvălesc asupră-ne mii şi mii de cărţi, broşuri, reviste, ziare, extrase, referate, tot soiul de material tipărit, căruia i se adaugă cel xeroxat, ori dactilografiat. Parcă vin toate şi ne bat la uşă, ne roagă, ne cer, ne somează să le citim, să luăm aminte la ele, să nu fi fost zămislite de haram, răspîndite de izbelişte printre oameni. Sînt voluminoase, cele mai multe, chiar şi cele de neficţiune şi distractive, cronofage, aşadar nemiloase. (Nici un autor care se respectă nu mai publică astăzi un roman sau un studiu desfăşurat pe mai puţin de cinci sute de pagini). Cît de auster şi totodată de înduioşător se roagă să nu fie trecute cu vederea! Şi cum mai dau de înţeles că nimic nu ştim şi neinformaţi rămînem dacă trecem nepăsători pe lîngă ele.”

Nicolae Steinhardt

(„Lectura”)

Poemoteca

31 martie 1983
Ion Stratan îi dăruiește lui Nichita Stănescu, de ziua lui,
o cămașă de soldat purtînd „eticheta” «Poetul ca și soldatul nu are viață personală»

Scurtă privire

Perechea mea de ochi

se uita în perechea ta de ochi.

Ce asediu, Doamne!

Noi doi și-așa eram prea mulți.

Perechea mea de ochi uitîndu-se la perechea ta de ochi

se asigură că unul nu există.

Și de fapt începuse războiul.

Nichita Stănescu*

*„Am avut norocul să citesc cartea intitulată «Plumb» de poetul numit George Bacovia. Abia după lectura acestei cărți am înțeles cît de măreț este sufletul la români și din eminesciana «Odă în metru antic» cît de măreață este la stele. De fapt, ca scriitor, eu sînt fiul legitim al lui Bacovia.”

(dintr-un dialog cu Nichita Stănescu consemnat de Ion Stratan, „Flamura Prahovei, martie 1983)

Vise & amintiri

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. 

Ne cheamă să fim buni, blînzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tîmpiți..."

Nicolae Steinhardt 

(„Jurnalul fericirii”)

Zilele acestea mi-a venit din memorie, pe căi numai de ea știute, o amintire veche. Copil fiind, un vecin al bunicii mele, căruia toți cei apropiați îi spuneau Tata Fane, scăpat ca printr-un miracol de pe front și apoi din infernul unui prizonierat siberian inuman, care-mi povestea deseori, cu lacrimi în ochi, prin ce orori îi fusese dat să treacă, mi-a spus, la un moment dat, o vorbă (printre multe altele): „Nepoate, să ții minte cîte zile vei avea, că atunci cînd deșteptul chibzuiește, nici prostul nu stă degeaba”. Adăugînd, imediat, probabil citind nedumerirea așternută pe chipul meu de țînc neștiutor, că voi înțelege cuvintele lui cînd mă voi face mare...

Deunăzi, privind atrocitățile care se petrec sub ochii mei acum în Ucraina, săvîrșite din ordinele unui ipochimen idiot cu chip umanoid, mi-am amintit cuvintele acestui om drag, unul dintre aceia care mi-au fericit copilăria, și înclin să cred că abia acum le-am înțeles cu adevărat rostul.

Oare chiar să mă fi făcut mare?

Poemoteca

Pledoaria Pleiadei

Eminescu a cerut înaintea morții un pahar cu lapte.

Văzîndu-l pe Voiculescu în Cișmigiu

Copiii strigau împietrind: „Uite-l pe Dumnezeu!”

și abia după ce bătrînul dispărea

mai mișcau pietrișul unui „bună-ziua” sau „sărut-mîna”.

Mircea Eliade urmează un tratament cu aur.

Mai multe decenii Sadoveanu n-a băut vin mai tînăr de opt ani.

O catedrală care se înalță la cer

Lăsîndu-și enoriașii pe un petec de ciment

în mijlocul gurii de rai, Noica

se retrage la Păltiniș să taie cu Zalmoxis lemne

fericit întru gîndirea sa

ca într-un nor de aromă aromână.

Și Pleiada continuă:

Ioan Alexandru are cinci copii

Pe cînd Bach zămisli douăzeci

și-l văd pe Bach între cele două soții ale sale

sortîndu-i în lumina slabă a filogenezei

cum ai decortica orezul amestecat cu diamante.

Și Pleiada continuă:

Între vînzătorul de fructe și vînzătorul de oameni

E o deosebire de la cer la pămînt.

Și Pleiada continuă:

Mumia lui Ramses al II-lea

Are o șuviță blondă și pe față o dîră albastră ca de cerneală.

Nichita Stănescu e și el acolo, așadar.

E tînăr și tandru și pal.

Pe o planetă îndepărtată un soldat face de gardă

Lîngă o pată de sînge regal.

Nichita botezînd…

„Sînt puțini marii poeți ai lumii care s-au jertfit cu atîta voluptate și la o atît de înaltă și inefabilă temperatură a spiritului în corpul limbii lor materne, încît să nu-i mai poți disocia de ea. Unul dintre aceștia e autorul „Măreției frigului”, el și limba română se presupun reciproc și pînă în cel de pe urmă al lor amurg vor face desăvîrșită pereche precum emisferele din Magdeburg. De la o vreme Nichita Stănescu nici nu-și mai scria poemele, doar le rostea. Se găsea întotdeauna în preajma sa o ființă, o stea, o mare, un podiș, un pahar de tristețe sau un lanț de munți care să i le transcrie. Asemenea limbii sale, el trăia într-un continuum de reveleție. Asemeni limbii materne, el nu mai avea manuscrise, manuscrisele sale erau scrise de altă mînă.”

(„Pe o planetă îndepărtată, un soldat”)

Ion Mircea

(1985)

MEMENTO

Virgil Carianopol

(29 martie 1908, Caracal – 6 aprilie 1984, București)

Cînd

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte

Şi nu mai poţi străbate de desiş,

Închide ochii şi-ai să vezi departe

Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape

Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,

Te depărtează şi mai mult de toate,

Că depărtarea-apropie mereu.

Cotidian

Mă-ntrebi ce fac în stropul meu de viaţă?

Mă scol la ora mea de dimineaţă,

Le dau la flori şi ierburilor toate

Să bea argintul apei nestemate

Vorbesc cu pomii care-mi fac din cap,

Că n-am putut de nici un vânt să-i scap

Şi când se scoală-ai mei sunt îmbrăcat

Şi stau de mult cu celălalt, la sfat.

Cam pe la nouă-mi place când e soare

Să scot afar' strămoşii din covoare,

Să şterg prin casă timpul de pe unde

De nu ştiu cine, vine şi s-ascunde.

La prânz, cu-ai mei - cu viaţa-n altă haină,

M-aşez dorit la masă, ca la taină.

Împart, şoptesc şi drept binecuvânt

Belşugu-acestui strămoşesc pământ.

La ora trei, căutător de tihnă,

Mă trag şi eu în casă spre odihnă.

Închid cu cheia uşa, ca de hoţi -

Şi mor o oră, două, pentru toţi.

Către amurg, fac tainic alt popas:

Cobor adânc în cât mi-a mai rămas,

Mă-nchid în gânduri şi pornesc în sus,

Să mă-ntâlnesc cu cei care s-au dus.

Când alţii dorm, sau beau, fără habar,

Eu sap în mine şi arunc afar'

Cu amintiri şi oase vechi de gând,

Pe care anii le-au albit trecând.

Cam pe la unu noaptea, obosit,

Când toţi ai mei sunt lut înmărmurit –

Îmbrac şi eu cămaşa mea cu flori

Şi plec ca toţi din lume, până-n zori...

(Din volumul „Cîntece de amurg”, 1969)

Virgil Carianopol s-a născut pe 29 martie 1908 la Caracal (județul Olt), unde urmează școala primară, Gimnaziul și Liceul „Ioniță Asan”. Cursurile universitare le face în București, absolvind în anul 1938 Facultatea de Litere și Filosofie, unde a fost studentul lui Tudor Vianu.

Își începe cariera literară debutînd publicistic în anul 1928 în revista „Vraja”, al cărei redactor a și fost o perioadă. În 1929 publică poemul „Pentru cine iese luna” în „Revista noastră”. Editorial, debutează în 1931, cu volumul de versuri „Flori de spini”.

Colaborează la diverse publicații („Universul literar”, „Viața literară”, „Azi”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Meșterul Manole”, „Arta”), în care publică versuri, articole, recenzii sau cronici literare. Își semnează o parte din scrieri cu pseudonimele V. Olteanu, Virgil Călugăru, V. Cariopol, V. Jianu, Vicar, Rac.

În 1933 îi apare volumul „Versuri”, iar în 1937 publică „Scrisori către plante”, volum distins cu Premiul de poezie al Societății Scriitorilor Români.

Autor a peste 25 de volume de versuri, el a scris și literatură pentru copii („Arcașul lui Ștefan”, 1976), memorialistică ( „Scriitori care au devenit amintiri”,1982; „La ceasul de taină”, 1997), lirică neoclasică, tradiționalistă („Elegii și elegii”), precum și versuri avangardiste („Un ocean, o frunte în exil”, 1934). A fost membru al Societății Scriitorilor Români și, ulterior, al Uniunii Scriitorilor din România. Virgil Carianopol se stinge din viață la 6 aprilie 1984, fiind înmormîntat la cimitirul „Bellu” din București.

Eveniment editorial

În organizarea Bibliotecii județene Prahova și a editurii Karta-Graphic din Ploiești, joi, 31 martie 2022, ora 12, în sala de lectură „Nichita Stănescu” a instituției, va avea loc lansarea volumelor Posteritatea lui Nichita Stănescu, purtînd semnătura scriitorului Ioan Groșescu*.

Despre autor și lucrare vor vorbi scriitorii 

Traian D. Lazăr și Bogdan-Lucian Stoicescu.

Invitați speciali vor fi domnii Ion Stan, fost custode al Muzeului memorial „Nichita Stănescu” din Ploiești, care va recita din creația poetului și Paul Dan Voicu, directorul editurii „Karta-Graphic”. 

Cu același prilej, vor fi prezentate publicului o serie de fotografii și imagini de arhivă (aflate în colecția personală Bogdan-Lucian Stoicescu), ilustrînd viața și opera poetului, fragmente din interviuri video, precum și filmul de animație inspirat de poemul Tocirea (scenariul Nichita Stănescu și Radu Igazsag, imagine Ana Barbu, muzica Șerban Nichifor, grafica, animația, decorurile și regia de Radu Igazsag), realizat în studiorile de producție „Animafilm” din București, între anii 1985–1990. O expoziție de carte dedicată poetului, organizată în rotonda mare a bibliotecii, va complini evenimentul.

Cele două volume (apărute în excelente condiții grafice la editura ploieșteană „Karta-Graphic” anul acesta), al căror titlu lor ar părea, la o primă vedere, ușor restrictiv,  cuprind în cele aproape 1000 de pagini, date despre familia și biografia poetului, despre opera antumă și, deopotrivă, despre cea postumă (poezie, publicistică, interviuri), referințe critice exprimate înainte și după 1983 (anul dispariției pămîntene a poetului), în ordinea cronologică a apariției lor, articole apărute în periodice referitoare la viața și opera poetului, amintiri ale membrilor familiei, colegilor și prietenilor apropiați ai poetului, corespondență, precum și relatări amănunțite despre recuperarea casei natale și transformarea ei în muzeu memorial, edificarea bustului monumental din Ploiești și, nu în utimul rînd, informații despre toate edițiile festivalurilor de poezie și colocviilor care i-au fost dedicate.

Lucrarea conține în anexe programele festivalurilor, informații bio-bibliografice ale laureaților acestora și, nu în ultimul rînd, ecouri și comentarii apărute de-a lungul timpului pe internet.

Indiscutabil, aveam de-a face cu o apariție editorială de excepție, rod al unei îndelungate și acribioase cercetări documentare, scrisă frumos și cu mînă sigură de un poet dovedind evidente abilități de critic și istoric literar care, așa cum încă din prefață ne avertizează, este un manual pentru toate clasele școlare, cititoare și sociale, manual pe care îl punem la dispoziția celor care doresc să afle cît mai multe despre poetul Nichita Stănescu și creația lui, socotind că astfel îi scutim de efortul de a căuta în mulțimea de surse.

* Scriitorul și editorul Ioan Groșescu s-a născut la 5 august 1941 la Ploiești în mahalaua Sf. Pantelimon, situată în sudul orașului, loc în care urmează clasele primare și gimnaziale. * Este absolvent al Colegiului Național „I. L. Caragiale” din Ploiești (același pe care îl absolvise și Nichita Stănescu, unde va avea dascăli  pe eminenții Gheorghe Milica la română, Ion Grigore la matematici și Nicolae I. Simache la istorie) și apoi al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București (secția jurnalistică), unde i-a avut profesori, printre alții, pe Al. Piru, George Ivașcu, Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga ori Eugen Simion și colegi pe viitorii critici literari și scriitori Mircea Iorgulescu (de care l-a legat o statornică prietenie pînă în clipa dispariției acestuia), Laurențiu Ulici, Mircea Dinescu ori Dana Dimitriu. * Participă la ședințele cenaclului literar „Junimea” condus de criticul și istoricul literar Ov. S. Crohmălniceanu. * Profesor (pentru scurt timp) la școala generală din comuna Fulga (Prahova), apoi jurnalist la diferite publicații („Viața Buzăului”, „Dâmbovița”, „Flamura Prahovei”) * Director al Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, unde desfășoară o susținută activitate culturală (înființează cinemnateca orașului, o trupă de teatru, clubul de literatură S.F., un cenaclu literar, „Dimitrie Stelaru”, un club de arte plasice și unul de artă fotografică.* După 1990 editează (împreună cu ziaristul  M. G. Mateucă) publicația „Meșteșugarul”, apoi este redactor la cotidianul „Prahova Liberă”. Din toamna aceluiași an, devine editor, co-proprietar (împreună cu ziaristul Ion Marinescu) și director (1990–2001) al periodicului „Ploieștii” și al editurii omonime.* Prezent cu articole în „Tribuna”, „România Liberă”, „Observatorul Cultural”, „Adevărul” etc. * Este secretarul Societății Culturale „Memorial Nichita Stănescu” (prezidată de sora poetului, Mariana Stănescu, pînă în 2002) și, din 2001, co-fondator (alături de colegul său de liceu, Constantin Trestioreanu) al Societății Culturale „Ploiești-Mileniul III”, unde desfășoară și în prezent o intensă dublă activitate: de scriitor și editor. * Debutul editorial se produce, surprinzător pentru mulți dintre cei care-l știau drept un vajnic și, nu de puține ori, furibund gazetar, cu volumul de... poeme, Cuvintele ca banii (în 1997), după care publică monografia istorico-literară Ploieşti – Casa Îngerului. 16 ani după nemurire – Nichita Stănescu(1999) și apoi încă două volume de versuri, Refugiu (2000) și Poeme (2002) * O bună parte a creația sale jurnalistice (articole, anchete, reportaje, eseuri, tablete etc.) va face obiectul volumului D-a surda (2001), care-l readuce pe omul nostru în atenția cititorilor săi ca un rafinat, talentat și experimentat jurnalist. * Tipărește, apoi, cîteva lucrări cu caracter monografic, precum sînt cele ale comunelor Puchenii Mari și Trestioara, o alta dedicată cimitirelor ploieștene, una profesorului său de matematici, Ion Grigore și, last but not least, splendida Mahalalele Ploieștilor (aflată, deja, la a o a patra ediție) – în fond, o monumentală istorie a devenirii Ploieștiului în aproape 600 de pagini, bogat ilustrată care, pe de o parte, trădează apetența autorului nostru către cercetarea documentară și arhivistică iar pe de alta, lucru foarte important, nesmintita sa dragoste pentru orașul natal – o lucrare emblematică, nepereche, privind istoria acestor locuri. * În anul 2010 îi apre romanul Trecutul continuu, o amplă frescă socială întinsă pe 425 de pagini, cu puternice accente autobiografice. * Ultima trăncăneală (o parafrază la titlul volumului din 1994 al lui Mircea Iorgulescu, „Marea trăncăneală”), apărut în 2011, este un suculent epistolar dintre cei doi foști colegi de facultate și prieteni de-o viață – Groșescu & Iorgulescu – prin intermediul poștei electronice și a celei tradiționale, un rîsuʼ-plînsuʼ existențial, în fond, atîta vreme cît reputatul critic și istoric literar Mircea Iorgulescu își trăia ultimile zile de viață. * De altfel, dispariția acestuia l-a determinat pe Ioan Groșescu să-și înceapă (și) cariera de editor, el ocupîndu-se, nemijlocit, între 2010 și 2013, de îngrijirea și editarea volumelor prietenului dumisale, Poştalionul cu boi, Panait Istrati – nomadul statornic și Cronici literare.* În anul 2015 îi apare antologia poetică Iluzii, iar în anul 2018, volumul de poezii Cai verzi (ilustrat cu mai multe reproduceri după lucrări ale maestrului Florin Șuțu). * În anul 2020 tipărește volumul de versuri Dezafectare, cu 34 de reproduceri după tablouri ale pictorului Marcel Bejgu.

Haihui printre sunete (cu pistă falsă !)

 Rock & Roll

(Rita Hayworth & Fred Astaire dance to Led Zeppelin)

Poemoteca

Nichita și Horațiu Mălăele

Strigături*

Ce-ai de gînd cu tine, fă,

subțire și galbină,

prună mult și platină

icoană și datină?...

Vrei să fii tu rază, tu

groasă cum e mugetu

bătrînă ca taică-tu

șchioapă

roabă

slabă?...

Ca și geana maică-ti

ca și i dintr-un a fi?...

Ce-ai de gînd cu tine, fă,

măduvă de văduvă?...

Inimă de viperă

vrei să fii tu, liberă?...

Nichita Stănescu

„(...) poetul este un fantast și în același timp un spirit dramatic, un contemplativ și un luptător, un sentimental și un ideolog, un mistic vizionar și un tandru îndrăgostit de real.” 

Nicolae Manolescu

* Din „Antologia poeților tineri”, un volum întocmit de George Alboiu, editura „Cartea Românească”, București, 1982, pp. 49-50

Altițe & bibiluri

„Nici eu nu știu cui aparține sufletul meu: Rusiei sau Malorusiei*, însă știu cu siguranță că nu voi prefera niciodată un rus unui malorus, dar nici un malorus unui rus.”

Nikolai Vasilievici Gogol

(1884)

* Malaia Russia, Rusia Mică ori Malorusia (în rusă: Малая Россия ori Малая Русь; ucraineană: Мала Русь), a fost numele dat unei părți a teritoriului Ucrainei de azi până la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Termenul mai este folosit de monarhiștii și naționaliștii ruși, care consideră că Ucraina și ucrainenii sunt parte integrantă a Rusiei și a poporului rus. Sintagma „Malorusia” a fost introdusă în Rusia în secolul al XVII-lea.

Ucraina Story

O excepținală radiografie a Rusiei post-Elțîn și pînă în zilele noastre, aparținînd scriitorului și analistului politic 

Vasile Ernu 

(născut în 1971 la Odesa, RSS Ucraineană, URSS).

https://www.romaniacurata.ro/ce-este-regimul-putin-ce-tip-de-razboi-duce-si-de-ce-stanga-trebuie-sa-l-condamne/?fbclid=IwAR1hHIjdgiRfKDwqniUOjCfUAC3oi3cjzzhfUwpeiWF6-GDZaBrs4gDm7Q4

Paraponuʼ zilii

Acesta este unul dintre oligofrenii de serviciu ai lui Putin, responsabil cu partea „artistică” din spatele frontului „operațiunii speciale”, un fel de trîmbiță dogită de prea multă votchi și tabacioc a Kremlinului, care răspunde la numele Oleg Gazmanov, adică fix ipochimenul care a cîntat vinerea trecută la megalomanicul concert „aniversar” (Opt ani de la ocuparea Crimeei, o altă idioțenie clocită de mintea bolnavă a piticului retardat) de pe stadionul Lujniki din Moscova, „șlagărul” Făcut în URSS , cu refrenul Ucraina și Crimeea, Belarus și Moldova sunt țara mea, un deșănțat cîntec „patriotic” pus pe ritmuri rock, o imbecilitate care proslăvește imperialismul sovietic.
Nu este singura aberație sonoră pe-o care o gîlgîie gîjîit mujicul auto-declarat muzician (mai jos este un alt clip edificator din repertoriul ambuscatului mintal), „piesele” sale aducîndu-i interdicția de a intra în Letonia, Lituania și Ucraina. Aviz fanilor putiniști!

Олег Газманов - Вперед, Россия! // Oleg Gazmanov - Atacant, Rusia!

Clin d’oeil

Noaptea gheneralilor...

Se pare că rușilor le-ar fi pierit în Ucraina șase generali. Și se pare că nici unii dintre ai noștri nu se simt prea bine, chiar dacă la noi, deocamdată, e liniște și pace. Cel puțin patru dintre ‘mnealor au niscaiva probleme, chiar dacă tuspatru sînt de multișor în rezervă și-și rememorează în tihnă faptele de vitejie… 

„Generalu’” Mazăre e la pîrnaie, generalu’ Oprică e văzut tot mai des pipăindu-și stelele de pe epoleți și-i pupă mîna-n gînd lui Băselu, cel care i le-a pus acolo și tare-ar vrea să nu le piarză, generalu’ Ilie a pus racheta în cui și din cînd în cînd o ia de acolo și le mai trage cîte-un smash sau vreun voleu la mir nevestelor/amantelor, așa, ca să nu-și iasă din mînă iar generalu’ nea Puiu stă pe banca de rezerve, pupă iconițe, își piaptănă cu prosopul chelia cu cărare pe mijloc și se roagă ca fi-su (pe care l-a pus antrenor la naționala de fotbal) să n-o pună așa de repede pe butuci, cum a pus-o el, că altfel nu va avea încotro și-l va face parlamentar! Pax vobiscum!

Altițe & bibiluri

„Sunt o persoană modestă și am gusturi simple: 

mă mulțumesc cu ce este mai bun.”

Sir Winston Churcill

Memento

Anthonis van Dyck

Autportret  
(ulei pe canafas, c.1620–21))
Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

La 22 martie 1599, la Antwerp, s-a născut pictorul olandez Sir Anthonis van Dyck (Anthonie van Dyck), unanim considerat drept unul dintre cei mai importanți pictori flamanzi de după Peter Paul Rubens (1577 – 1640), reprezentant de primă mărime al stilului baroc. Primele sale lucrări datează din perioda 1615-16, cînd artistul avea doar 17 ani, perioadă în care a fost puternic influențat de maestrul său Rubens (al cărui discipol a și fost), ulterior el fiind profund marcat de creațiile reprezentanților școlii italiane de pictură, venerația sa îndreptîndu-se către arta celebrului pictor venețian Tițian (Tiziano Vecellio, 1506–1576). Portretist remarcabil (și prolific) al marilor familii aristocrate europene ale epocii sale, el a creat deopotrivă și admirabile lucrări cu tematică religioasă și mitologică, dovedindu-se a fi un excepțional desenator dublat de un mare inovator în tehnica gravurii. Operele sale, în marea lor majoritate, pot fi admirate pe simezele Galeriei Naționale din Londra și pe cele ale Muzeelor Prado (Madrid), Louvre (Paris) și Metropolitan (New York). 26 dintre lucrările sale se află în „The Royal Collection” aparținînd familiei regale britanice, cea mai mare și valoroasă colecție privată de pictură a lumii. Artistul moare în anul 1641, la Londra.

Charles I-ul la vînătoare

(ulei pe canafas, c. 1635)

 Muzeul Louvre, Paris.

Madona Rozariului

(ulei pe canafas, 1624–27)

Galeria „Oratorio del Rosario di San Domenico”, Palermo, Italia.

James Stuart (1612–1655), Duke of Richmond and Lennox,

(ulei pe canafas, c. 1633–35)

 Muzeul Metropolitan de Artă, New York

POEMOTECA (azi, de „Ziua Internațională a Poeziei”)

Remember

Călin Barbu Angelescu

(1957–2002)

Sunt aici un poet, care bea din viaţă

Aşa cum oamenii mărunţi beau vinul.”

Ezra Pound

Cântec în gura mare

Domni de sus de marcă şi dolar

unde e zeiţa de pe tribunal,

cea cu spadă-n mână şi cântar

pentru toţi: şi domn şi opincar?

Fără cumpeni nu-i pe lume har

harul lumii cel primit în dar

cine-l pierde fură mâine iar,

fură toată lumea la cântar.

Treacă anii ăştia în zadar,

rostu-i bun când faci din cal măgar,

ce te duce-n târg la comisar

să îi vinzi pe toţi pe-un icusar

numai griji şi nopţi la măcelar,

zile bune pentru osuar

numai sus în cer de e cântar

moartea-i bună, dar e lucru rar!

Domni de sus de marcă şi dolar

unde-i harul cel primit în dar,

unde e zeiţa de pe tribunal?

Lumea toată fură la cântar!

Optzeci, nouăzeci şi…

lui Nino

I

Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi

voisem altceva, poate un băiat,

poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,

fără vecini pe la uşi,

poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,

poate pe tine când mă simţeam părăsit,

poate lumea secretă din Bucureşti,

poate ceva cât mai fals pentru vindecare…

Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,

nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie

a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,

măsuţa rotundă, scrumierele

cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,

vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant

de lozuri în plic, vodka, coniacul,

literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,

ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,

prieteni, amici de chef, festivaluri,

activişti înspăimântaţi de cultură,

Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,

bancuri geniale, bătrâne!

II

Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,

telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,

mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,

cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,

farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,

evadări din spital, vizite, jurăminte,

cărţi amânate, cărţi în sertar…

Ce vremuri cu adevărat optzeciste!

Tocmai îmi amintesc,

tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi

unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,

tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre

vechi şi imunde, tocmai trec norii

spre marea fără cusur şi înaltă,

tocmai trec creierele albe şi moi,

tocmai mă gândesc la alte vremuri...

Ehei, cu adevărat optzeciste!

Dor f

Ea ascultă Bach,

ea ascultă Bach în dimineaţa albă

printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii

ea îşi bea ceaiul cuminte.

În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut

un pic de durere ca o lumină,

un pic de avânt,

multă renunţare…

Oraşul depune crepusculul.

În timp ce sunetul urlă,

în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea

cineva la uşi şi la geamuri.

Poate un zeu gri,

poate iarna aburind din ceaşca de ceai,

poate…

Cădere

Prăbușire din mine în afara

ochilor, urechilor, gurii, mâinilor și nasului meu,

a muri

este o parte de Dumnezeu

ce nu se șterge, se uită.

A muri...

ce joc,

ce tresărire speriată de carne

moartea aceasta ca o perdea de oglinzi.*

* Poeme din volumul „Vârsta politică”, © ed. Du Style, Bucureşti, 1994; pe coperta a IV-a, un 

portret de Florin Iaru.

Călin Barbu Angelescu se naște și își va petrece copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești (precum prințul Tolstoi, pe care-l iubea nespus, la Iasnaia Poliana), unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul (fostul „C. D. Gherea”, actualul colegiu național „Nichita Stănescu”). Urmează studii la Universitatea Politehnică din București, nefinalizate. Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă la evenimentele din decembrie 1989 din București. Scrie versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ani, cu volumul „Natură moartă cu accesorii” (ed. cartea Românească, București, 1990).Un an mai tîrziu, împreună cu soția și cele două fetițe, se stabilește în Olanda.

În 1994 i se tipărește, la editura Du Syle, volumul „Vârsta politică”, în care „sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată.” (Claudiu Komartin).

Reîntors în țară, își cumpără o modestă căsuță în localitatea Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul țintirim, repauzează, obosit înainte de vreme, de mult prea agitata-i viață... Îi va mai apărea, postum, un ultim volum de poezie, „Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață”, la Editura Muzeului Literaturii Române (în 2002). Tot în anul 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în trupa de rock progresiv „Calandrinon”, va scoate pe CD albumul „Galeria de vise”, întru memoria lui Călin (https://www.discogs.com/.../Calandrinon.../release/3803992), conținînd 10 piese pe versurile sale. Una dintre acestea („Pisica neagră”, https://www.youtube.com/watch?v=tnPYcTJhaQY) este compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici cu ștaif... Prietenii știu despre ce este vorba.

De la stînga: Florin Toma, Nino Stratan și Călin Angelescu

N. B. Am copilărit, dacă pot spune așa, alături (și) de Călin… Spun „și”, pentru că eram o groază în gașca aceea din anii ʼ70–ʼ80 ai secolului trecut... Printre care și dragii mei Ion „Nino” Stratan, Lucian Vasilescu aka Bull, cum îl alintam noi, redutabilul poet de azi, colegul meu de gimanziu și apoi de liceu dar și Iulian Tăsică, Constantin Constantinescu, aka Bașa ori Mihai Gherman și, ultimii dar nu cei de pe urmă, regretații Florin Cristian și Martin Culcea. Doar cîțiva dintre cei care-mi erau cel mai aproape de inimă... Cu Barbu (hai să-i spun acum astfel lui Călin, deși nimeni dintre noi, cei apropiați lui n-am folosit vreodată al doilea său prenume, decît poate să-l enervăm și sper că de-acolo de pe unde-o fi, nu se va supăra prea tare pe mine) eram (și) vecin, locuiam în blocuri alăturate, undeva în cartierul „Nord” al Ploieștiului, areal cunoscut și azi sub denumirea „Complexul Mic”…

Ce de mai nopți de muzică (și poezie) am mai tras la el în apartament, asezonate din belșug cu țigarete „Carpați” fără filtru și votculițe rusești ori poloneze, dar doar așa, de control și pentru ținerea atmosferei la o temperatură propice!

De foarte multe ori îmi îmi căram de-acasă pick-upul cehesc „Tesla Supraphon”, prevăzut cu două boxe, pe care puneam la învîrtit viniluri aduse de participanții la acele întîlniri nepereche (Dire Straits, Geneseis, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Jethro Tull, Blind Faith, Zappa, Janis Joplin, Hendrix, Phoenix, Olympic ʼ64, Sfinx, Progresiv TM și multe, multe altele care acum nu-mi vin în cap)…

Apoi mai cîntam și noi, ce ne trecea prin cap, pe rînd sau în cor, a cappella, pe mai multe voci ori acompaniindu-ne de cîte-o chitară hodorogită, pînă hăt, tîrziu, în noapte, potolindu-ne doar bătăile insistente ale vecinilor în calorifere…Ce vremuri!

Fototeca de dinamită

1955. Nichita Stănescu împreună cu tatăl său, 

Nicolae, sub gutuiul din grădina casei…

Altițe & bibiluri

Portret din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, 
de Santi di Tito (1536-1603)

Fiecare vede ceea ce tu pari a fi, dar puțini simt ceea ce ești!

Niccolò di Bernardo dei Machiavelli

(„Principele”)

Raftul revistelor

MARCEL PETRIȘOR

(13 aprilie 1930 - 12 octombrie 2021)

„Cel mai mare lucru pe care l-ar putea face un tânăr este «să nu se învețe minte», indiferent prin ce ar trece, că eu așa am făcut. Un Don Quijote cumințit la ce ar fi mai bun, decât să crească oi și albine și să-l înnebunească pe cumintele Sancho Panza?”

Marcel Petrișor

Cel mai recent număr al revistei de cercetare științifică și de educație ortodoxă ATITUDINI (nr. 73, februarie 2022) conține un consistent dosar dedicat profesorului, memorialistului și scriitorului Marcel Petrișor (n.13.04.1930), fost deținut politic între 1952 și 1964 și lider marcant al „Asociației foștilor deținuți politici din România” (AFDPR). Este unanim considerat drept unul dintre cei mai avizați și valoroși cercetători și memorialiști ai sistemului concentraționar românesc. A colaborat la publicații precum „România literară”, „Luceafărul”, „Familia”, „Cronica”, „Contemporanul”, „Transilvania”, „Revista de filosofie”, „Revue d’Esthetique” (Franţa). A tradus din Jean-Paul Sartre, Galienne şi Pierre Francastel, Jean Coue, Rene Berger, J. Baltrusaitis, Ciabua Amiredjibi. A fost co-autor al volumului „Scriitori francezi. Mic dicţionar” (1978).

A debutat editorial în anul 1971 cu volumul „Serile-n sat la Ocișor” (povestiri, ed. Albatros, București). Alte volume publicate: „Curente estetice contemporane” (1972), „La Rochefoucauld. Aventura orgoliului” (1973), „Vitralii” (eseuri,1978), „Temeri” (roman, 1985), „Fortul 13. Convorbiri din detenție” (1991), „Secretul Fortului 13. Reeducări și execuții” (1995), „N. V. Gogol și paradoxurile literaturii moderne” (1996), „Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși” (2009), „Quelque part a l'Est” ( 2011), „Petre Țuțea – sacerdotul fără parohie” ( 2019), „Ogive” (eseuri de epistemologie estetică, 2020). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Marcel Petrișor a trecut la cele veșnice în 12 octombrie 2021.

Dosar

MARCEL PETRIȘOR

Editorial

„Pescar de oameni”

(de Anca Crivăț, pp. 1-4)

„Mai greu era de înțeles cum de el – care trecuse prin 13 ani de detenție, prin tortură, foame și boală ce l-au adus nu o dată în preajma morții – se purta atât de liber, atât de fără frică, în vreme ce unii ca noi, care trăim «în libertate», ne purtăm ca și când am fi fost la închisoare.”

Memorialistul mărturisitor al temnițelor comuniste

(un documentar alcătuit de maicile de la Mănăstirea Paltin, Petru Vodă; pp. 6-17)

„Spirit iubitor de libertate și doritor să evadeze din șabloanele rigide ale cunoașterii, Marcel Petrișor nu se va împăca cu studiul medicinii, amintindu-și de cugetarea înțeleaptă a unui preot profesor din Brad: «Ce e omul și ce face el, se mai află, dar e foarte interesant ce gândește omul, ce visează, ce intenții are. Cu asta se ocupă altcineva decât medicina».”

Dascălul și prietenul Marcel Petrișor

(mărturii consemnate de Lucian D. Popescu, pp.18-20)

„În cele din urmă, Marcel Petrișor și prietenii lui, nu s-au luptat împotriva comunismului sau pentru o altă ideologie. Ci, făcând binele, ei s-au apărat pe sine, s-au apărat unii pe alții și ne-au apărat pe noi toți de un demon. Astfel au luptat ei lupta cea bună.”

Mai e un lucru de făcut: să-l rugăm pe Dumnezeu să intervină! Și Dumnezeu intervine!

(interviu cu Marcel Petrișor realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin, împreună cu regizorul Andrei Negoiță, septembrie 2020, pp. 21-31)

„Cînd ajungi să îți cunoști anumite lucruri din străfundurile tale, te rușinezi pentru că avem conștientul, avem inconștientul și subconștientul, care este o menajerie de fiare, de care îți vine nici să nu mai auzi. Omul vrea, printr-un fel de povestire să-și prezinte doar faptele bune. Nu știm noi rațiunile pentru care îi e dat să treacă prin diverse încercări, spre folosul lui, zicem noi, pentru că în iconomia divină știm că nimic nu se petrece fără Dumnezeu.” (M.P.)

„În colțul de sus, e un colț în care Dumnezeu stă și supraveghează. Dumnezeu știe ce se petrece întotdeauna în lumea asta.” (M.P.)

Alte articole din cuprins:

Războiul este început chiar de la nașterea omului...

(o convorbire cu părintele Justin Pârvu realizată de maicile de la Mănăstirea Paltin, 2009)

Am nostalgia suferinței și acum umblu după suferință...

(memorialistică; o convorbire realizată de maicile de la Mănăstirea Paltin, în decembrie 2021 cu medicul psihiatru Galina Răduleanu, fost deținut politic, pp. 39-49)

Părintele Justin Pârvu și libertatea duhului în lumina isihasmului martiric din temnițele comuniste și în contextul vremurilor de acum

(o evocare de prof. VASILE PĂVĂLEANU, pp.70-78)

Academic. Adevărul științific nu se cuantifică statistic

(de prof. dr. Vasile Astărăstoae, pp. 79-86)

Medical. Să luptăm pentru libertatea noastră, să avem o răspundere civică!

(prof. dr. Ștefan Mindea, pp. 87-89)

Conferință. Când poporul se teme de guvern, aceasta înseamnă tiranie. Dar când guvernul se teme de popor, aceasta-i libertate

(Kitty Werthmann, supraviețuitoare a holocaustului, pp. 96-103)

Memento

Margareta Sterian*

(1897–1992)

Flori de cîmp

„A soarelui floare, sucindu-și capul după ibovnic, își saltă salbele pe sîni.” 

„...roiuri de albine zboară de la un mormînt la altul, ducînd, de la unii la alții, tainele morților.”

În amintirea sufletului mort

A murit un suflet cîndva,

Apa e aspră, rece.

Fără cîrmă pe creastă de val,

Cine mă-ntrece?

Ușor e mortul ce-l port,

Cît e de ușor!

Alai, miriade de stropi,

Soarele arzător.

Departe e țărmul, departe,

Cine ne cheamă?

Păsări pribege ca noi,

Nu-ți fie teamă.

Visurile

Nu-mi este milă de visuri. De ce s-au supus, de ce n-au știut să se apere, să dispară, să renască altundeva? Zăboveau – iar timpul se strecura dincolo de zona puterii lor, le părăsea, descoperea poteci noi, se avînta, risca, pierdea la joc și se îmbogățea cîștigînd tăria de a pierde... Călătorea cu trenurile lor, plutea pe corăbiile lor, se cufunda în unda mărilor care zadarnic le așteptaseră și al căror singur nume amețește, ieșind din unda lor purificat. Al lui era cerul de deasupra fluviilor, a drumurilor paralele ce se-nsoțesc și se despart, și se contopesc iar, asemenea vieții...

Firul de iarbă care ne încolțește la picioare are infinit mai mult curaj și mai multă înțelepciune decît visurile noastre: el nu lasă să i se fure ora lui.**

** Din volumul „Poeme * Imagini * Proze”, editura Eminescu, 1977

* Margareta Sterian (născută Weinberg, 16 martie 1897 – 9 septembrie 1992) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare romînă de origine evreiască. La Şcoala Evanghelică din Bucureşti, unde a urmat cursurile liceale, l-a avut ca profesor de română pe Ioan Slavici. A studiat apoi la Paris pictura, arta decorativă şi istoria artei la „Academia Ranson” şi la „École du Louvre”.

Împreună cu poeta bucovineană Dusza Czara-Rosenkranz a tradus și publicat în 1935 antologia „Poezia poloneză contemporană”. Debutul editorial al artistei a avut loc în anul 1945, odată cu publicarea culegerii „Poezii”. În 1972 îi este tipărit romanul „Castelul de apă”. Volumul „Poeme * Imagini * Proze” (editura „Eminescu”) îi apare în anul 1977 iar în 1979, prozele-i autobiografice îi sînt reunite în volumul „Oblic peste lume”. În anul 1982, editura bucureșteană „Eminescu” tipărește splendidul volum-album „Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” de Vasile Voiculescu, transpunerea în limba engleză a poemelor și picturile aparținînd Margaretei Sterian.

În anul 2012 apare splendidul album „Margareta Sterian. Opera profundă” de Cristian-Robert Velescu.

Alte volume: „Aud cîntînd America” (antologie de versuri din lirica americană, traducere de M.S.), „Eternă bucurie-i frumusețea” (1977), „Din petece colorate” (povestiri, 1977), „Poeme” (1983).

A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul Paul Sterian.

Există o fundație care-i poartă numele, în memoria ei care, din 1993, decernează premii pentru creație muzeografică și plastică. Liceul de arte din orașul natal, Buzău, îi poartă numele.