„(...) Intelctualul vanitos trăiește mai puțin în lăcomia de
cîștig, cît trăiește într-o desfigurantă lăcomie de sine. Atașat pînă la
pasiune de calitățile sale, de îndreptățirile sale, de mintea și de farmecul
său, de competența sa, de performanțele sale, el vrea să scurtcircuiteze drumul
spre statuie, spre demnitățile ultime, spre recunoștința obștească. Și cu cît e
mai pornit, mai nărăvit, mai hămesit, cu atît e mai ineficient și mai
dezamăgitor. Inșii cei mai inteligenți ajung să fie, din cauza vanității, de o
monumentală prostie. Inadecvați, nerealiști în deciziile lor strategice, din ce
în ce mai caraghioși în defilarea lor arogantă dinaintea «mulțimii», ei pierd,
cu aere de învingători, toate bătăliile. Hipersensibili la lingușeală și opaci
(cu o mină ofensată) la orice observație critică, asemenea indivizi sînt greu
de ajutat. Nu pricep cum de te poți îndoi e excelența lor, de anvergura lor
providențială. Oricum, ei știu mai bine decît oricine ce au de făcut. Curățată
de toxina vanității, intervenția lor în viața publică ar putea fi, într-adevăr,
esențială, salvatoare. Dar sabotată de vanitate, ea nu face decît să încurce
lucrurile, să înșele toate așteptările, să sporească haosulș din jur.
Derapajul și falimentul multor vieți se explică prin nebunia
latentă a vanității. Există femei frumoase pe care vanitatea le schimonosește
fizic, există premianți care ratează cariere onorabile pentru pentru că alunecă
într-un sterilizant narcisism, există cupluri care sucombă din cauza unor
intratabile accese de vanitate, de țîfnă autocomplezentă (de ambele părți).
[...]
Succesul stimulează, inevitabil, vanitatea, anesteziind
simțul deșertăciunii. Dar și insuccesul e, pe această linie, catastrofal: e
urmat, mai întotdeauna, de irezistibile valuri de frustrare, în care mania
persecuției, invidia, ura de toți și de toate ajung să frizeze patologia. O
formă perfidă a vanității se exprimă în convingerea că ea este, preponderent,
viciul altora. Dar repet: în fapt, nu scapă nimeni de ea. Sau aproape nimeni. O
simțim zilnic pe pielea noastră...”
Andrei Pleșu
(„O boală letală: vanitatea”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu