TITU
MAIORESCU
(15.II.1840, Craiova – 18. VI. 1917, București)
O critică serioasă trebuie să arate modelele bune cîte au
mai rămas și să le distingă de cele rele și, curățind astfel literatura de
mulțimea erorilor, să prepare junei generațiuni un cîmp liber pentru
îndreptare.
Titu Maiorescu
Anul 2017 a marcat împlinirea a 100 de ani de la
moartea lui Titu Maiorescu, scriitor de notorietate, parlamentar, profesor
universitar (rector al Universității ieșene la doar 23 de ani), academician (la
27 de ani), avocat, critic și istoric literar, estetician şi filosof, om
politic (fruntaș al Partidului Conservator), ocupant remarcabil al unor
portofolii ministeriale importante (precum acelea ale Cultelor și Instrucțiunii
Publice, de externe și de prim-ministru al României – în erioada 1912–1914),
membru fondator al Academiei Române, al Societății literare „Junimea” (1863 )
și al celebrei reviste „Convorbiri Literare” (1867, alături de Iacob Negruzzi, Petre
P. Carp, Theodor Rosetti și Vasile Pogor, de a cărei coordonare s-a ocupat
nemijlocit), instituții de primă mărime care au imprimat o nouă orientare,
modernă, vieții sociale și culturale românești și care au statuat junimismul
politic şi cultural, reprezentînd, printre altele, fundamentul pe care s-au
clădit operele și personalitățile unor importanți scriitori și oameni de
cultură ai vremii și, în mod deosebit, ale clasicilor noștri (Eminescu,
Creangă, Caragiale și Slavici). Este autor al celebrei teorii sociologice și
conservatoare a „formelor fără fond”, al cărei rechizitoriu îl face în
articolul din 1868, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, care condamna, argumentat, introducerea unor instituţii imitate
după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în
mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.
A fost Companion și Maestru al Lojii Masonice „Steaua
României” de la Iași.
Cabinetul de Manuscrise al
Bibliotecii Naționale a României deţine un număr important de documente al
căror autor, emitent sau destinatar a fost marele om de cultură. Cea mai
importantă colecţie o reprezintă jurnalul personal. Astfel, dintre cele 42 de
caiete, numerotate de autor, ce constituie jurnalul maiorescian, 30 se
păstrează aici, restul aflându-se în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.
Scrise cu cerneală neagră, violet sau chiar în creion, cu o grafie relativ greu
de descifrat, mai ales în ultima parte a vieţii, dar extrem de interesante ca
mărturie și comentariu asupra acelor vremuri.
Maiorescu și-a început jurnalul în noiembrie
1855, în perioada în care era elev la Academia Theresiană, redactîndu-și notele
zilnice până la sfârşitul vieţii, în iunie 1917. Este considerat cel mai lung
jurnal personal din literatura română (ținut de autor pe o perioadă de 62 de
ani!), fiind editat postum de I. Rădulescu-Pogoneanu, în trei volume (1937,
1939, 1943), sub titlul „Însemnări zilnice”, cuprinzînd perioada 1855–1891
(alte două ediții vor apărea în perioada 1975–1989, în nouă volume, acoperind
perioada 1855–1879, sub îngrijirea Domnicăi Filimon și a Georgetei
Rădulescu-Dulgheru, precum și în 2013, sub îngrijirea lui Ana-Maria Dascălu și
a lui Bogdan Mihai Dascălu (coordonator) – prima ediție integrală a jurnalelor
maioresciene).
23 decembrie
1887
(...) avînd a pleca singur pe 4 zile la Liège, mi-am făcut
următorul testament scris pe hîrtie deosebită.
Testamentul meu,
Scris, datat și subscris cu propria mea mînă
1. Jumătate din toată averea mea o las ca parte legitimă fiicei
mele Livia.
2. A patra parte din avere o las fostei mele soții Clara,
născută Kremnitz.
3. Cealaltă pătrime din avere o las soției mele Ana, născută
Rosetti.
Pătrimea soției mele Ana i se va da
în numerar din primii bani disponibili. Dacă moștenitorii nu vor voi să vîndă
casa mea, situată în București, str. Mercur nr. 1, o evaluez eu la 100 000 de
franci și rog să se respecte această evaluare pentru a se putea face îndată
calcularea pătrimei din averea mea totală.
4. Afară e acea pătrime din avere, soția mea Ana va lua și toate
obiectele mobile din casă, precum și toate manuscriptele, scrisorile,
tablourile și gravurele.
5. Însă micul tablou („grisaille”) de Eustache Lesueur îl las
vechiului meu prieten Dr. W. Kremnitz.
6. Soția mea Ana va locui încă un an după moartea mea în casele
din strada Mercur 1 și va avea în acest timp casa întreagă la dispoziția ei,
fără a fi supărată de nimeni.
7. Din biblioteca mea își vor alege mai întîi soția mea Ana
(pentru sine și pentru soru-mea Emilia) și fiică-mea Livia (pentru sine și
pentru maică-sa Clara)) cărțile ce le vor voi.
Din cărțile rămase după această
alegere, soția mea Ana va da cîte una, drept aducere aminte la studenții mei
înscriși la Facultatea de Filosofie și Litere din bucurești în mom[entul]
morții mele. Iar restul cărților se va trimite drept dar din perte-mi
Gimnaziului Român din Brașov. Costul transportului acestor cărți se va preleva
deosebit din banii succesiunii.
8. Rog pe d.Teodor G. Rosetti să binevoiască a primi sarcina de
executor testamentar, sperînd că simplele dispoziții de mai sus nu-i vor da
prea multă osteneală.
București, 23 decembrie 1887
Titu Maiorescu
(în „Însemnări zilnice”, vol. III)
Însă adevăratul testament, Titu
Maiorescu avea să-l redacteze doar cu puțin timp înainte de moarte (în ziua de
sîmbătă, 23 ianuarie, 1916) și care cuprinde, printre altele și o importantă
mărturie documentară:
De manuscriptele ce se vor găsi la
mine, după multele ce le-am ars, va dispune fiică-mea Livia sau, în lipsa ei, d-l
și d-na Racottă, în înțelegere cu amicii literari: Iacob Negruzzi, Simion
Mehedinți, d-nul și d-na Rădulescu Pogoneanu. Poate unele dintre manuscripte
(„Jurnale”, scrisori literare și politice) ar fi de hărăzit Academiei Române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu