Din ciclul „Forme de viaţă” (I)

Gigi, părerologul din Pipera

Cînd am aflat io prima oară la orele de biologie (sau „cunoștinţe despre natură” cum se mai numea disciplina asta pe la începutul anilor ’70) – eram, cred, în primele clase de gimnaziu – că pe lume există și alte vietăţi sau forme de viaţă cum pretenţios le numea profesoara, care nu se văd cu ochiul liber, am devenit brusc interesat, dezlipindu-mă cu greu de microscopul din laboratorul în care mă chioram ore-n șir, urmărind fascinat acele creaturi de basm din lamelele pe care le vîram, una după alta, sub ocular. Așa am luat io contact cu lumea protozoarelor (amoeba proteus, numuliţii și foraminiferele, sporozoarele dar mai cu seamă „vedeta” incontestabilă, celebra euglenă verde), nevenindu-mi a crede atunci că unele ne ajută la trăit (cum ar bacteriile, bunăoară) iar altele ne amărăsc viaţa în asemenea hal, făcîndu-ne să regretăm sincer clipa în care am venit pe lume (virușii, de pildă). Bref, tot atunci am înţeles io c-o poţi mierli mult mai uşor și mai igienic din cauza unui puchinos de virus, decît să fii strivit de-un elefant. Vorba aia: mici, mici, da’ voinici!

Din clipa în care l-am văzut io prima oară și întîiași dată pe Gigi Becali, cu mulţi ani în urmă, gîndul m-a dus direct la acele microscopice protozoare, altfel spus, „primele animale”. Și tot acolo mă duce, invariabil, ori de cîte ori îl văd sau îl aud, relativ cu frecvență mare, pe acest protozoar biped, despre care n-am scris niciodată nimic şi, jur cu mîna pe inimă. că rîndurile de faţă vor fi și ultimile pe care le voi comite despre această creatură nepereche. Pentru că e clar că „omul” ăsta e tot o formă de viaţă unicelulară, însă una infinit mai pernicioasă decît un angelic virus ori fro graţioasă bacterie. Toxic pentru sănătatea spaţiului public românesc în ansamblu, promovat la rang de părerolog șef vizavi de orice „arde” la ordinea zilei de o mass-media tabloidizată – a cărui creaţie integrală este – aflată în goană de „senzaţional” ieftin și ţinut în braţe, la vreme, de-un PNL abulic, transformat într-o trambulină care a aruncat mîrlanul drept în Parlament, de la tribuna căruia, mugetul jungliformului ipochimen a cutremurat deseori pereţii: Sînt cel mai puternic parlamentar! Sigur că sînteţi cel mai tare, don’ Jiji, dar exclusiv în puțina dvs 

minte adăpostită în acea evaginație pe care o purtați pe umeri doar ca să nu vă plouă-n gît, ba chiar dur ca osul de meduză, atîta vreme cît aţi fost paraşutat într-unul dintre cele mai slabe Parlamente pe care le-a cunoscut istoria noastră. Orice posesor de logică simplă își poate da uşor seama că omu-i un nerod şi-un dilimac, fără toată ţigla pe casă şi fără să-i asculte inepţiile. E suficient să-l vadă cum umblă: cambrat în costume scumpe, care i se potrivesc perfect, la fel de bine precum șaua pe vacă...
Cică, odată, ar fi intrat într-un club de fițe, învîrtindu-se pe acolo precum un coi într-o căldare, cu mîinile adînc înfipte-n buzunarele pantalonilor. O duducă tîmpă îl zărește și-l atacă scurt: Dansaţi, dom’ Becali? Individul își umflă foalele, bagă pieptul la înaintare, îi aruncă o privire mijită și-i răspunde mîrîit: Nu, fă, zdreanţo, așa merg ieu!!! 

Q.e.d.

© Bogdan Stoicescu