Jurnal (cvasi)livresc de mini-vacanţă (III)*

(august 2014)

Creangă, în picioare.
Aşezaţi: I.C. Cuza (stînga) şi N. A.-Bogdan

Ion Creangă, lat pe tinichea. Muzeului Literaturii Române din Iaşi deţine o fotografie (realizată în anul 1885 la Slănic Moldova, unde scriitorul se afla la tratament, de fapt o copie după o ferotipie, confecţionată în atelierul lui Siegmund Packer) în care, Creangă stă în picioare, alături de Alexandru C. Cuza (1857-1947, profosor de economie, ministru şi om politic de extremă dreaptă, care va fonda, împreună cu C. Z. Codreanu, formaţiunea naţionalistă „Liga Apărării Naţional Creştine” - LANC, 1923 -, care în 1935 va fuziona cu „Partidul Naţional Agrar” condus de Octavian Goga, rezultînd „Partidul Naţional Creştin”; C. Z. Codreanu va părăsi LANC şi va înfiinţa, în 1927, „Legiunea Arhanghelului Mihail şi Gavriil”) şi Nicolai Andriescu-Bogdan (1858-1939, istoriograf, publicist şi scriitor, care l-a avut învăţător pe Creangă; cesta din urmă este autorul lucrării monografice „Orașul Iași - odinioară și astăzi”, considerată opera sa de căpătîi). Povestea acestei imagini este relatată de N. A.-Bogdan în volumul „Poveşti şi bazaconii din Moldova” (Ed. Librăriei Socecu & Co., Bucureşti, 1923) : „Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zis americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai întotdeauna îmi răspunea: Decît să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ cu brînză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decît tinicheaua... Într-o zi însă, aflîndu-se şi cu dl A. C. Cuza, îl hotărîi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş lîngă sala de cură, Creangă stînd în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stînga, Cuza la dreapta lui.” Pe verso-ul fotografiei există şi dedicaţia: „Lui V.A. Gheorghiţă  15/28 Februarie 1914  Iaşi” aparţinînd lui Radu Manoliu precum şi precizarea „Copie după originalul din 1885 la  Slănicul din Moldova A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic!)”

Timpul

Pe mine, ceasurile – mai ales cele vechi, faţă de care care dezvolt o relaţie maniacală, cu alte

Ceasul marca Paul Garnier (L'Orloger de la Marine),
care a aparținut bunicului meu,
 în perfectă stare de funcționare și azi,
în ciuda venerabilei sale vîrste...

cuvinte le iubesc pînă la idolatrie, drept pentru care, atunci cînd am cu ce le cumpăra, le şi colecţionez! -  mă interesează atît ca obiecte estetice (cu poezia lor cu tot) dar îndeosebi, ca infinitezimale interfeţe către transcendent, care-mi picură-n suflet permanent efemeritatea-mi şi nu neapărat din punct de vedere tehnic, cu alte cuvine ca simple mecanisme reci, precise, care-mi măsoară secundele vieţii, amintindu-mi cu fiece bătaie, că am mai făcut un pas (mic) spre marea trecere. Aşadar, pentru mine, în afară de timp, mai există există cîteva (extrem de puţine) ființe dragi și lucruri importante. Printre acestea, marea poezie care îmi permite, practic, orice închipuire pentru că, în fond, ea însăşi nu-i altceva decît o reflectare a timpului meu lăuntric, măsurat, evident, de secundele inimii mele... „Doamne: e timpul. Vara a fost foarte lungă./Aşterne-ţi umbra peste ornice solare/şi vînturile mînă-le pe cîmp şi luncă.//Anunţă ultimelor fructe pîrg deplin;/şi încă două zile sudice le lasă;/îndeamnă-le apoi spre împlinire, ca să/goneşti dulceaţa cea din urmă-n aspru vin.//Cel care n-are casă-acum, nu-şi va zidi./Cel singur, singur multă vreme o să fie,/va sta de veghe, va citi, scrisori va scrie/şi pe alei în sus şi-n jos va rătăci,/neliniştit, cînd frunza zboară-n vijelie.” (R.M. Rilke, „Zi de toamnă...”, traducere de Şt. Augustin Doinaş)

Jurnal intim

„Sunt şi eu de acord cu George Călinescu că a scrie un jurnal intim cu scopul de a-l da publicităţii e un non-sens. Publicarea unui jurnal e treaba posterităţii, scrierea lui e o necesitate intimă, dovedită de însăşi mărturisirile făcute de el. Interminabilul „Journal” al lui André Gide, publicat de el însuşi în timpul vieţii, este astăzi o operă ininteligibilă, în orice caz lipsită de revelaţii. Dimpotrivă, scrisorile lui Dostoievski rămîn mereu zguduitoare şi însoţesc opera sa pe dedesubt, luminînd-o de aproape cu o lumină crudă. Jurnalul lui Kafka este deasemenea o operă intimă a cărei valoare e tot de natura revelaţiilor; ceea ce are de învins un scriitor în existenţa lui nu poate fi găsit în operă, care exprimă doar victoria, înfrîngerile fiind sublimate în creaţie. În jurnal apar adesea evenimente monotone şi disproporţionate ca interes ţi care nu pot fi pe deplin înţelese decît de cei implicaţi în ele, aşa cum numai marinarii unui vas ar înţelege ceea ce este trecut în jurnalul de bord al navei de către commandant. Dacă nava se scufundă sau trece printr-o mare primejdie, toate acele amănunte de bord pot căpăta un sens adînc.” (1964. Marin Preda în „Jurnal intim”)

*

Îmi place să scriu cu tot felul de obiecte desuete (de la cărbuni de desen, creioane, tocuri cu

peniţă, pene pînă la bătrîna mea maşină de scris), pe care le iubesc necondiţionat, dacă pot spune aşa... Scrisul cu astfel de unelte mă linişteşte... Mă (re)aduce la mine însumi... Foşnetul peniţei stiloului pe hîrtia curată înseamnă, mai presus de orice, tihnă... Tu singur în faţa colii albe ca o oglindă. Eşti doar tu cu tine, e bine deşi asta nu e întotdeauna foarte simplu… Apoi mai sînt parfumurile cernelurilor, colilor de scris, creioanelor, gumelor de şters... E o metafizică greu de înţeles şi mai greu de definit în cîteva cuvinte... 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* III (IX)/2014

Text apărut în „altPHel”:  

http://www.altphel.ro/2014/09/jurnal-cvasilivresc-de-mini-vacanta-iii/

precum și în ediția tipărită, nr. 452, 16-23 septembrie 2014, p. 15