Mi-e dor de Giani Cocean...

Refugii estivale (25)

Florin şi văr-miu continuau să şuşotească însă suficient de tare pentru a le auzi cuvintele fără prea mare efort, în ciuda muzicii „Stones”-ilor care continua, în surdină, să susure discret din magnetofonul „Akay” deschis ceva mai devreme. În timpul ăsta io stăteam cufundat în fotoliul meu cu nasul vîrît în acea revistă muzicală răsfoind-o, chipurile cu interes, deşi urechile-mi erau ciulite la ceea ce comentau ei. Îmi scosesem carnetul-vocabular mai de mult şi mă pregăteam să-mi notez numele unor trupe şi interpreţi care erau grafiate cu litere de-o şchioapă în dreptul fotografiilor color, folosindu-mă de un stilou „Pionier”. 

Pentru că veni vorba despre extrem de popularul, în epocă (cel puţin printre şcolari), stilou, acesta era un mini „toc-rezervor”, aşa cum scria pe cutiuţa de carton în care erau ambalat, nu mai lung de 7-8 centimetri, cu capac înfiletabil prevăzut cu o clemă metalică de prindere, fiind dotat cu un mic rezervor pentru cerneală, lunguieţ, poreclit „ţîţică”, făcut dintr-un fel de cauciuc sau plastic moale, fabricat la „Flaro-Sibiu” şi care costa pe atunci vreo 15 lei, o nimica toată, preţ care, de altfel, reflecta întru totul calitatea lui deplorabilă („curgea” permanent, adică lăsa mai multă cerneală decît era cazul să treacă prin peniţă, utilizatorul avînd tot timpul pătate degetele, penarele şi buzunarele hainelor) dar era perfect pentru şcoală (unde nu ni se permitea să scriem cu pixuri cu pastă, pentru a nu ne deforma scrisul, ceea ce era un lucru foarte bun), pentru simplul fapt că dacă-l pierdeai sau îţi era şmanglit, n-aveai după ce plînge.

Însă pentru temele de acasă aveam un stilou chinezesc ceva mai mare, „Hero” (pe delicata cutie a căruia era scris în chineză şi tradus în engleză „Fountain pen”), dotat cu peniţă fină de aur (sau cel puţin aşa se spunea despre ea, că ar fi din aur), „ascunsă”,al cărui rezervor era tot o „ţîţică” dar care era îmbrăcată într-o teacă metalică prevăzută cu o lamelă care, prin apăsare repetată, trăgea cerneala din călimară şi care stilou, atunci cînd se găsea la liber în librărie, costa 110 lei sau 150 pe sub mînă. 

Exclusiv pentru teze şi alte „scrieri artistice”, foloseam un stilou nemţesc „Kaweco”, cu peniţă normală, tot din aur (de 14 karate), cu vîrful de iridium şi rezervor cu piston prevăzut la capăt cu un şurub, o bijuterie delicată de care eram tare mîndru, primit în dar de la ai mei, folosit, aşadar, exclusiv pentru chestii deosebite şi pe care l-am păstrat pînă deunăzi. Fac această mică digresiune pentru că, de cînd mă ştiu, am fost fascinat de uneltele de scris (îndeosebi de stilouri dar şi de felurite pixuri, creioane, „carioci”, rotring-uri, tocuri cu peniţă, pensule ori pene pentru caligrafie şi terminînd cu maşinile mecanice de scris), pe care şi acum le colecţionez cu o pasiune bolnăvicioasă şi faţă de care nutresc o nesmintită şi maniacală dragoste... Cînd mi se întîmplă să fiu obosit, sau bleg, sau atunci cînd toate corăbiile-mi sînt lovite sub linia de plutire (sau, hai, nu chiar toate dar o bună parte dintre ele), mă refugiez într-un tainic univers, în care îmi revin degrabă la starea de funcţionare normală: o mică papetărie a cărei atmosferă inefabilă îmi încarcă rapid, în maximum un ceas, acumulatorii descărcaţi de o prea îndelungată folosire. Pe vremuri, în oraş, mai existau vreo două-trei asemenea locuri regeneratoare (un anticariat, o librărie şi-un magazin cu viniluri) dar care din pricini îndeobşte cunoscute, între timp, au dispărut. (va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text apărut în „altPHel”: http://www.altphel.ro/2014/05/refugii-estivale-25/