Refugii estivale (22)
Spuneam mai devreme că emisiunea mea dragă, Metronom, fusese interzisă şi scoasă de pe post cu tot cu realizatorul și prezentatorul
ei, Cornel Chiriac. Nu pricepeam io prea bine în acei ani (din pricina vîrstei
mele foarte tinere de atunci, desigur) care fuseseră adevăratele motive. Şi cam
ce se ascundea, de fapt, în spatele acestei bruşte dispariţii. Păi, dragii
moşului, cum să înţeleg io cu mintea copilului care eram în acele vremuri de
restrişte (politic, vorbind) cum stă cestiunea cu cenzura textelor cîntecelor
acelora care-mi plăceau nespus şi cu interzicerea autorilor lor, deşi, aparent,
ele mi se păreau a fi cu totul şi cu totul inofensive.
Cel care avea să mă dumirească,
într-o oarecare măsură, avea să fie tot mentorul meu într-ale muzicii şi
muzichiei (vorba celor de la Phoenix
Florin fusese pînă prin 1968-1969, dacă
memoria nu-mi joacă feste (şi dacă-mi joacă, n-am ce-i face, alta mai bună mama
nu-mi mai dă!), baterist la trupa Mondial
cu care înregistrase EP-ul pe 45
de rotaţii pe minut despre care am pomenit şi ale cărui piese ultra-ascultate
- îndeosebi minunata „Romanță
fără ecou”, cunoscută
graţie primului ei vers, „Iubire, bibelou
de porțelan”-, deveniseră rapid şlagăre, fiind date tot timpul la
radio şi la TV. Între timp mai trecuse şi pe la „Phoenix”, participînd la
înregistrările primului disc al acestora numit (neoficial) Vremuri, tot un EP pe 45 de rotaţii/minut (care conținea, pe fața
„A” două piese originale, Vremuri și Canarul, compoziții aparținînd
tandemului Nicu Covaci-Florin Bordeianu iar
pe fața „B” două cover-uri, Lady Madonna a
celor de la Beatles și Friday On My Mind, o piesă aparținînd
unei trupe rock australiene, în vogă în epocă, The
Easybeats)
.jpg)
după care, mai tîrziu (pe la sfîrşitul anului 1970 sau cel mai
sigur în 1971), împreună cu colegul său de la Mondial, chitaristul Gabi Litvin, va
fonda grupul rămas în istoria muzicii româneşti sub titulatura F.F.N. (adică Formaţia Fără Nume), alături de vocalistul Cristian Madolciu, basistul Silviu
Olaru şi flautistul Doru Donciu.
 |
| De la stînga la dreapta, în picioare: Florin Dumitru, Doru Donciu, Cristian Madolciu și Silviu Olaru. Jos, Gabriel Litvin. |
Sigur că toate aceste amănunte şi multe alte
chestii de culise avea să mi le spună Florin pe măsura trecerii timpului şi
odată cu apariţia albumelor trupei, în timpul vizitelor mele la el acasă, unde îşi
amenajase o cameră care mi se părea fabuloasă. Ei bine, aici avea - pe lîngă
garnitura de tobe, „Ludwig”, parcă, la care atunci cînd repeta, putea fi auzit
din stradă - o sumedenie de alte obiecte „muzicale” (două magnetofoane
japoneze Akay, un pick-up Technics, un casetofon deck Grűndig, vreo două
amplificatoare Marantz, microfoane, tot felul de mufe şi cabluri, toate
profesionale, vă închipuiţi, o puzderie de beţe pentru tobe strînse în
mănunchiuri și așezate în tot felul de căni de pămînt sau cutii de lemn,
cinelele învelite în huse sprijinte de nişte rafturi înţesate cu viniluri,
casete audio şi benzi de magnetofon aşezate în cea mai desăvîrşită ordine şi
vrafuri de reviste muzicale străine în care nu odată mi-am băgat nasul), care
imprimau acelei uriaşe încăperi o atmosferă magică, fascinantă şi pe care nu mă
mai săturam privind-o. (va urma)
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text apărut în altPHel:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu