Să bacşim stîrpişul!
Cred că pe la sfîrşitul anilor ‘70, dacă
memoria nu-mi joacă feste, pe vremea cînd „odiosului” şi „sinistrei” nici prin cap
nu le trecea că peste niscaiva ani vor sfîrși cîntînd „Internaționala” la
Tîrgoviște acompaniaţi de mitraliere, care în final le vor ciurui sediile
conștiințelor (dacă le-or fi avut cumva), apăruseră prin mai toate locurile
publice (însă mai cu seamă prin frizerii şi cîrciumi) nişte afişe mari pe care
se putea citi: „BACŞIŞUL NE DEZONOREAZĂ! SÎNTEM RETRIBUIŢI PENTRU MUNCA
PRESTATĂ! SĂ STÎRPIM BACŞIŞUL!” sau altele mult mai la obiect, „NU PRIMIM
BACŞIŞ!”. Peste ani, tata mi-a povestit o întîmplare minunată din acele timpuri, al
cărei erou a fost un inginer american, venit la întreprinderea unde lucra bătrînul
meu, să-i şcolească p-ai noştri specialiști întru folosirea unor aparate şi
utilaje pentru foraj, importate recent din SUA.
Omul fusese
cazat în Ploiești la celebrul hotel-restaurant „Berbec”(rebotezat „Central”
după al doilea război, în „buna” și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947 cu sprijinul neprecupețit al „eroicei armatei roșii eliberatoare”), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare. Românaşii, băieți subțiri, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…
după al doilea război, în „buna” și idioata tradiție a noului regim „popular” instalat la putere cu otuzbirul, după 31 decembrie 1947 cu sprijinul neprecupețit al „eroicei armatei roșii eliberatoare”), după cîteva zile, la primul dejun luat împreună cu colegii români, i-a întrebat ce scrie pe acele afişe pretutindenare. Românaşii, băieți subțiri, unși cu toate alifiile, mai pe șleau ori mai voalat dar pe şoptite, i-au explicat ce şi cum. Omul a făcut ochii mari după care a explodat într-un rîs homeric. Ai noştri se uitau la el ca la un apucat, neştiind ce-a păţit, că nu era nimic de rîs în toată tărăşenia asta…
După ce a
terminat de rîs, americanul le-a povestit cu lacrimi în ochi ce aflase el în
prima dimineaţă cînd coborîse să-şi bea cafeaua şi să-şi fumze trabucul în
barul hotelului, cînd, curios nevoie mare, l-a întrebat pe chelnerul care îl
servea, ce scrie pe acele afişe oribile, care stricau total ambianţa localului,
aşa cum atîrnau ele pe pereţi. Ospătarul, fără să clipească şi plin de morgă,
i-a „tradus”, într-o engleză aproximativă, însă suficient de inteligibilă ca
ălălalt să priceapă, şoptindu-i la ureche conspirativ - dar după ce-şi încasase
nota de plată şi îşi primise şi bacşişul grăsuț, corespunzător comenzii
clientului său - că pe afişele alea scrie „Cîntatul
în local interzis!”.
Mă gîndesc că n-ar
strica să se reia tradiția acelor lozinci (poftim, ziceți-le bannere, că e mai trendy, dacă nu vă
place cum sună desuetul termen), agăţate la loc vizibil atît pe pereţii interiori
cît și pe cei exteriori ai tuturor instituțiilor statului (de la Președinție,
Parlament și Guvern pînă la ultimul Consiliu Județean ori primărie comunală),
ba chiar și ai sediilor Poliției, spitalelor și, de ce nu, tuturor unităților
(ce urît sună!) de învățămînt (de toate gradele), pe care să scrie asemenea
exortații mobilizatoare dar viceversa: „Salariile
ne dezonorează! Vrem şpăgi adevărate pentru munca prestată!”. Chit că știm
cu toții că mita în instituțiile bugetare (și nu numai!) circulă mai abitir
decît apa în natură, însă în acest fel simplu dar extrem de eficace s-ar putea
oficializa definitiv în conștiința colectivă ciubucul, șpaga, bacșișul, șperțul, filodorma sau
cum s-or mai numi ele și astfel s-ar mai ușura nițel pușcăriile de găinarii
care pun botul la bagatele d-ăstea, penibile...
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu