Motto:
Sunt aici un poet, care bea din viaţă
Aşa cum oamenii mărunţi beau vinul.
Ezra Pound
 |
| De la stînga: Florin Toma, Nino Stratan & Călin Angelescu (Fotografie din arhiva poetului Ion Stratan) |
Optzeci, nouăzeci şi…*
lui Nino
I
Şi, iată, scriind în nouăzeci ca-n optzeci, deşi
voisem altceva, poate un băiat,
poate o friptură de porc, poate un chef fără scaune rupte,
fără vecini pe la uşi,
poate cartea – atunci când mai puteam fi cineva,
poate pe tine când mă simţeam părăsit,
poate lumea secretă din Bucureşti,
poate ceva cât mai fals pentru vindecare…
Nici nu mai ştiu, nici nu-mi mai amintesc,
nici nu mai pot şti decât cafeaua rece din jumătatea cenuşie
a zilei, reviste, ziare în care ne mestecam poezia,
măsuţa rotundă, scrumierele
cu ce rămânea din cuvinte – câteodată,
vorbind cu bătrânul Georgescu, vânzătorul ambulant
de lozuri în plic, vodka, coniacul,
literatura, apăsându-ne, vorba aceea – imensă, străină şi grea,
ultimile filme pe video, femeile – ce straniu subiect,
prieteni, amici de chef, festivaluri,
activişti înspăimântaţi de cultură,
Nea Dorel stenic, înrăit în beţii – exilul în general de interior,
bancuri geniale, bătrâne!
II
Medicamente, plimbări la Snagov, ţigări Mărăşeşti, Cişmigiu,
telefoane, lectura de joi în cenaclu, procese, bani puţini,
mama şi tata pierduţi pe la cozi, premii,
cuvinte, zâmbete, multe cuvinte,
farmecul discret al nesiguranţei, îndoieli,
evadări din spital, vizite, jurăminte,
cărţi amânate, cărţi în sertar…
Ce vremuri cu adevărat optzeciste!
Tocmai îmi amintesc,
tocmai scriu pe undeva pe sub acest joc de oglinzi
unde poţi fi răstignit pentru o simplă idee,
tocmai trec aburii ultimei metafore deasupra lumii noastre
vechi şi imunde, tocmai trec norii
spre marea fără cusur şi înaltă,
tocmai trec creierele albe şi moi,
tocmai mă gândesc la alte vremuri...
Ehei, cu adevărat optzeciste!
Dor f
Ea ascultă Bach,
ea ascultă Bach în dimineaţa albă
printre fotografii chiar în mijlocul tristeţii
ea îşi bea ceaiul cuminte.
În jur multe obiecte cu care nu-i nimic de făcut
un pic de durere ca o lumină,
un pic de avânt,
multă renunţare…
Oraşul depune crepusculul.
În timp ce sunetul urlă,
în timp ce ultimul vis sfîşie culoarea
cineva la uşi şi la geamuri.
Poate un zeu gri,
poate iarna aburind din ceaşca de ceai,
poate…
* Poeme din volumul Vârsta politică.
N.B. Prietenul meu Călin Barbu Angelescu ar fi împlinit azi 69 de ani. Și-a petrecut copilăria, adolescența și tinerețile la Ploiești, unde și absolvă școala primară, gimnaziul și liceul (fostul „C. D. Gherea”, actualul colegiu național „Nichita Stănescu”). Urmează studii la Universitatea Politehnică din București, nefinalizate. Temperament vulcanic, nonconformist, nesupus, naiv și visător, participă la evenimentele din decembrie 1989 din București. În 1991, împreună cu soția și cele două fetițe, se stabilește în Olanda. Peste cîțiva ani avea să revină în țară și își va cumpăra o căsuță modestă în satul Cârlibaba (Suceava), unde se retrage într-un anonimat bine lucrător și unde-și va petrece ultimile zile pămîntene, înconjurat de cei apropiați. Și unde, în micul țintirim, repauzează, obosit înainte de vreme, de mult prea agitata-i viață. Și lui, ursitoarele i-au hărăzit un alt destin, curmîndu-i existența pămînteană la doar 45 de ani. A trăit puțin, însă atît cît a trăit, a făcut-o la parametri maximi, cum se spune, adică a ars cu flacără mare, la a cărei lumină și plăcută căldură, a gustat din tot ce a fost frumos și bun pe lumea asta.
Ba, de multe ori, chiar s-a îmbuibat...
Nu cred că greșesc spunînd că a trăit cît pentru două vieți.
A scris versuri încă din perioada liceului dar va debuta editorial peste ani, cu volumul „Natură moartă cu accesorii” (ed. Cartea Românească, București, 1990). În 1994, editura Du Style îi publică „Vârsta politică”, în care „sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată” (Claudiu Komartin), o carte care a reprezentat, așa cum s-a spus, un pas important în maturizarea sa poetică. Ultima sa apariție editorială, Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață, a apărut postum (în 2002, anul în care s-a petrecut), la Editura Muzeului Literaturii Române.
Tot în 2002, un grup de prieteni muzicieni, reuniți în trupa de rock progresiv Calandrinon, avea să scoată albumul
Galeria de vise (https://www.discogs.com/.../Calandrinon.../release/3803992),
conținînd 10 piese pe versurile sale, cea de-a patra, „Pisica neagră” (https://www.youtube.com/watch?v=tnPYcTJhaQY) fiind compusă de însuși Călin, care era un chitarist autodidact și un rafinat cunoscător de muzici cu ștaif...
Pe versurile poemului său omonim, liderul grupului rock Phoenix, regretatul
Nicolae Covaci, a compus piesa Baba Novak.
Coda. Am copilărit, dacă pot spune așa, alături (și) de Călin… Spun „și”, pentru că eram mai mulți în grupul acela al nostru din anii ʼ70–ʼ80 ai secolului trecut... Printre care și dragii mei Ion „Nino” Stratan (fie-i odihna ușoară!), regretații Florin Cristian și Martin Culcea, Constantin Constantinescu, Iulian Tăsică ori Mihai Gherman, doar cîțiva dintre cei care-mi erau mai aproape de inimă...
De altfel, Călin îmi era (și) vecin, el locuind într-un bloc alăturat de cel în care stăteam, undeva în cartierul „Nord” al Ploieștiului, zonă cunoscută și azi sub denumirea de „Complexul Mic”…
Jdemii de nopți de muzică (și poezie) am petrecut la el în apartament, ascultînd viniluri (Dire Straits, Geneseis, Deep Purple, Led Zeppelin, Pink Floyd, Jethro Tull, Blind Faith, Zappa, Janis Joplin, Hendrix, Phoenix, Olympic ʼ64, Sfinx, Progresiv TM și multe, multe altele care acum nu-mi vin în cap) aduse de participanții la acele întîlniri nepereche, puse la învîrtit, de foarte multe ori și pe pick-upul meu cehesc „Tesla Supraphon” (prevăzut cu două boxe), pe care-l căram de-acasă…
Apoi mai cîntam și noi, ce ne trecea prin cap, pe rînd sau în cor, a cappella, pe mai multe voci ori acompaniindu-ne cu cîte-o chitară ponosită, pînă hăt, tîrziu, în noapte, potolindu-ne doar bătăile insistente ale vecinilor în calorifere…
Ce vremuri!
