Virgil Mazilescu
 |
sînt atât de frumos sînt atât de viu sînt atât de demn mîncaţi-mă (Foto: © Tudor Jebeleanu; sursa: MNLR) |
cineva pe lume are nevoie de mine*
cineva pe lume are nevoie de mine
dragostea mea dacă ai nevoie de mine
o dragostea mea dacă ai nevoie de mine
gândește-te la mine
în spațiul cel mai umilit
te-am sărutat eu mortul
fiecare să-și ascundă îngerul
în buzunar
ca la bîlci ca la
cinematograful mut
poate zborul va țîșni printre zdrențe și urechi
eh ce să-i faci vom fi un biet simbol
și unghiul din toate imposibil
te-am sărutat eu mortul
cîntecul lui guillaume**
am băut din sîngele ei și mi s-a părut că e bun
am mîncat din carnea ei și mi s-a părut că e bună
dar mă întreb și astăzi cine este ea la urma urmei
și de ce a trebuit să beau tocmai din sîngele ei
și să mănînc din carnea ei – și uneori îmi aduc aminte
„deschide ușa asta la care bat plîngînd”
***
și după ce am inventat poezia într-o
încăpere clandestină din adîncul pămînturilor
sterpe – curajul și puterea (omenească)
s-au topit ca aburul***
* Poem din volumul „Versuri”, Editura Pentru Literatură, 1968
**Poem din volumul „Guillaume poetul și administratorul”, Editura Cartea Românească, 1983
*** Poem din volumul „Întoarcerea lui Immanuel”, antologie, Editura Albatros, 1991
N.B. Dac-ar fi trăit, azi, Virgil Mazilescu ar fi împlit 82 de ani! Deși mi-ar fi plăcut foarte, nu l-am cunoscut, ci doar i-am cumpărat cărțile, fapt pentru care nici nu-mi imaginez în ziua de azi cum ar fi arătat la vîrsta senectuții, eu fiind irevocabil obișnuit cu splendidul lui portret la tinerețe, închipuit de Tudor Jebealeanu. Dar, poate că e mai bine astfel.
A fost debutat cu versuri, la doar 24 de ani, într-un supliment, «Povestea vorbii», al unei reviste culturale craiovene, de cel care se îngrijea de apariția acestuia, nimeni altul decît Miron Radu Paraschivescu.
A scris puțin (doar patru plachete!), fiind extrem de parcimonios cu propriile-i versuri, pe care le polisa îndelung înainte să le lase să zburătăcească spre cine știe ce luminiș însorit de revistă literară sau să le strîngă între coperțile vreunui volum.
Am auzit multe povești despre boemul care era și care devenise o legendă, încă din timpul scurtei sale vieți, de la prietenii lui poeți (și nu numai!) care l-au cunoscut.
Dar, mai presus de orice, a fost un visător și-un «hemograf», din stirpea atît de rară a celor care scriu folosindu-se de de o „tehnică” specială, pe care extrem de puțini o posedă, numită de Nichita Stănescu, «hemografie». Adică scrierea cu tine însuți...
Din păcate, «cerneala hemografică» a lui Virgil Mazilescu s-a epuizat înainte de vreme, la puțin timp după ce împlinise 42 de ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu