Tull. Jethro Tull.
Live at Tampa Stadium
(1976)
Îi ascultam de ceva timp, nu cu mult înainte de 1976-1977 (epoca de cînd datează concertele puse aici), deși, de multe ori, sînt stăpînit de sentimentul că i-am ascultat dintotdeauna. Pe ei, și pe alții asemenea lor,
giganți ai unor timpuri revolute. Cu care am avut norocul să cresc.
1977 era anul în care încheiam liceul...
Și n-am încetat să-i ascult, de atunci, pe „suporturile” la care aveam acces:
viniluri, casete audio, benzi de magnetofon, Europa Liberă (Cornel Chiriac & Andrei Voiculescu), Florian Pittiș („Poezia muzicii tinere”, un fel de audiții muzicale prezentate cu șarmu-i știut de maestru, în sala de la Grădina Icoanei din București), BBC, uneori Radio Luxemburg și alte posturi care acum nu-mi vin în cap, însă cu atît mai numeroase cu cît aparatele de radio pe care le dețineau părinții noștri erau mai performante.
Băiuțeilor noștri dragi nu le știam chipurile decît după coperțile L.P.-urilor, mai noi sau mai hărtănite, după caz, în funcție de cît de mult circulaseră. Și, uneori, rar, după un fel de postere, dar de mici dimensiuni, care fie însoțeau unele dintre albume, fie ajunseseră în Romanela, pe căi numai de ele știute.
Însă erau împăturite dar apoi le îndreptam cu mașina de călcat, lipindu-le pe pereții camerlor noastre. Cei care, evident, aveam una.
Era doar Epoca de Aur, care atît ne permitea.
Și pe care extrem de mulți ambuscați mintal,
nepermis de mulți, o regretă și-n ziua de azi...
Un vinil de „dincolo” (din occident, adică), costa între 200 și 300 de lei
(bani mulți în acele vremuri), ajungînd, uneori, la 500, dacă venea din State sau Anglia și era sigilat. Cele din magazinele muzicale de la noi (care, de regulă, se dădeau pe sub mînă), erau în marea lor majoritate indiene (DUM-DUM), bulgărești (Balkanton), rusești (Melodia, mai rar) sau sîrbești (Yugoton), acestea din urmă găsindu-se, exclusiv, în tîrgurile (ociko) din Timișoara sau Arad (poate și din Oradea, via Ungaria), iar prețurile lor erau mult mai rezonabile, între 40 și 80 / 100 de lei, dar erau mult mai slabe calitativ.
Dar în lipsă de altceva, erau bune și astea, pentru că imediat erau „trase” „matrițe” pe casete audio și benzi de magnetofon, și începea difuzarea lor.
Epoca video a început, evident, după 1989 și, ulterior, s-a amplificat
odată cu impunerea internetului. Și cînd ce-a mai rămas din trupele noastre dragi de altădată, au început să ne viziteze. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, cu idolii tinereților noastre deveniți niște tătăiți vioi, ținînd steagul sus,
fiecare după propriile-i puteri...
Ce vremuri!...
Wind Up / Locomotive Breath
(1977)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu