Nu caută nici inconștient și nici conștient iubirea lui Dumnezeu, așa cum n-a căutat, nu caută și nu va căuta nici iubirea femeilor și nici vreun alt fel de iubire. Pentru că dacă Dumnezeu sau oricine altcineva îl iubește, îl va iubi, cu siguranță. Cum nu cerșește (și nu cerșise niciodată) dragostea nimănui, la fel cum nu-i plăcea să i se cerșească dragostea. Iubirea, dragostea dintre doi oameni e ca un fel de foc pe care-l aprinde Dumnezeu, așa cum foarte bine spunea cineva, dar a cărui flacără este întreținută apoi de cei doi îndrăgostiți. Și de nimeni altcineva. E absolut convins că Dumnezeu procedează extrem de corect din acest punct de vedere.
Ea îl întrebase, la un moment dat, despre ce scrie. Și dacă prin scrisul său intenționează să schimbe ceva pe lumea asta. Cum adică despre ce scrie, s-a întrebat în sinea lui, ca prostul. Scrie despre el, despre ce simte și despre ce trăiește, despre ce altceva ar putea scrie? Despre viața lui în lumea asta în care încă se mișcă. Evident că nu poate să schimbe nimic, cu excepția lui. Poate, cineva, prin scris, să schimbe ceva? Sigur că nu. Ce vrea el atunci, l-a întrebat ea? Păi, e simplu. Vrea doar să se descarce de amintirile și întîmplările vieții prin care trecuse. Întunecate sau luminoase. E ca atunci cînd arunci saculeții cu nisip din nacelă, să se poată înălța balonul. Să se poată mișca (zbura?) nestingherit. Asta vrea. Scrie să se elibereze. Să fie cît mai liber și, poate, să-i fie cît mai bine în pielea sa. Scrisul ăsta, printre altele, îi întreține o anumită stare de bine.
Pe de altă parte, nu e absolut deloc indiferent în fața morții (ultima și cea mai importantă dintre certitudininile sale de pe acest pămînt, cum o mai spusese) și se simțea răvășit și brusc devenea foarte însingurat atunci cînd cineva dispărea din viața lui. Și, cu asupra de măsură, atunci cînd dispărea prin moarte. Însă îl afectează profund doar soarta celor foarte apropiați și, deci, dragi lui. Alții din lumea largă, nu prea mai au loc. Nu crede în suflet, dar văzduhul său lăuntric înstelat, cum îi place să spună, nu-i o sală de așteptare dintr-o gară oarecare, aglomerată, gata să primească gloate mai mult sau mai puțin imunde. Nu-l interesează viața lumii, pentru că nici lumea nu se sinchisește din pricina vieții sale. E un simplu un grăunte de nisip în deșert. Poate că e egoist sau chiar crud, dar e purul lui adevăr...
*
Cunoscutul scriitor britanic Julian Barnes (n. 1946), într-o altă minunată carte a dumisale, Singura poveste se întreabă, la un moment dat, întrebîndu-ne: Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cuvintele acestea, puse sub semnul îndoielii, i-au adus din memorie răspunsul pe care îl primise, prin anii ʼ80 ai secolului trecut, de la bătrînul paracliser al Bisericii de lemn Sf. Nicolae din Cuhea (azi, comuna maramureșeană Bogdan-Vodă), atunci aproape centenar, pe care îl întrebase, printre multe altele, dacă e mai bine să nu te naști și să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că-i mult, mult mai binie să te naști, ficioru' tatii!, i-a răspuns bătrînul, fără să clipească, avînd un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor. L-a crezut. Așadar, i-ar răspunde domnului Barnes, dac-ar putea să-l întîlnească: eu cred că e mai bine să iubești! Și cît mai mult cu putință!
(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, în curs de pregătire pentru tipar)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu