Alivivi, Ardoplică, Bae, Bibilici, Bîțoi, Briceag, Chibritaruʼ, Ciucioi, Ciuciu, Codița, Dîngîlia, Dode-Masă, Francezuʼ, Găozescu, Găzaruʼ, Găzănel, Gîscaruʼ, Ghelmețiu, Gherman, Matița, Măsoi, Mizdrița, Mozoc, Oica, Organuʼ, Pornește, Puia, Stămbaruʼ, Sulicar, Terentoaia...
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei sale, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-și petrecea, cu rare excepții, vacanțele pe vremea cînd era școlar... Sigur că nu mai știa în totalitate care le erau prenumele, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știa nici atunci, în urmă cu mai bine de 50 de ani.
Dacă ieșea pe uliță și întreba pe cineva, dacă-l știe pe Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la el ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădea porecla, ca un fel de parolă sau de cuvînt-cheie, cum s-ar spune azi, omul, brusc, se lumina la față, și-ncepea să povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Nu exista absolut nici o poreclă fără o poveste. Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile despre acea planetă pierdută a copilăriei sale, n-ar avea nici un chichirez.
Cîte dintre personajele astea dragi lui or mai viețui? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea, trecuți de prima tinerețe, și-n acele vremuri...
Curios e că, totuși, unele dintre prenumele lor, puține, dar neapărat atașate poreclelor, i-au rămas vii în memorie. Iar ori de cîte îi vin din cap, apar pe loc însoțite și de chipurile lor, așternînd-i-se în fața ochilor ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele vremuri...*
Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi «spetează», mai cu seamă atunci cînd îi confecţiona zmeele, cînd pregătea scheletul acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel „adeziv” rezultat din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…*
(* fragmente din
Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire,
volum aflat în curs de apariție)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu