marți, 16 aprilie 2024

Jurnal de-a bușilea

(foto  © Tiberiu Crișan)
Stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea filtrată de faldurile perdelelor. Alex, nepotă-su, care pe atunci avea doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat deasupra unei coli de hîrtie, ținînd strîns un snop de creioane în mîna stîngă, în timp ce cu dreapta scria ceva de zor. Ce scrii, tu, acolo?   îl întrebă uşor absent... Nu scriu, desenez, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea coală de hîrtie. Da?  Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret? Nu eşti deloc!  îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. Şi, de fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez, adăugă ferm şi foarte serios, apăsînd din glas pe silaba „îți”. Aha. Îți desenez un nor ca un caltaboş, îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. Mda. Daʼ de ce ca un caltaboş, şi nu altcumva? plusă el, la fel de serios. Pentru că aşa mi-a spus un vultur! Da? Ce vultur? Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat! şi-i aruncă o privire mustind de dojană. Am uitat!, îi răspunse el cu o undă de vinovăție neprefăcută în glas. Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă pînʼla gură! , zise plin de năduf. Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit? Aaaa, acum da, mi-am amintit! Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă..., mai spuse, ignorîndu-l, continuîndu-şi placid desenatul, cu o fervoare sporită. 


Alivivi, Ardoplică, Bae, Bibilici, Bîțoi, Briceag, Chibritaruʼ, Ciucioi, Ciuciu, Codița, Dîngîlia, Dode-Masă, Francezuʼ, Găozescu, Găzaruʼ, Găzănel, Gîscaruʼ, Ghelmețiu, Gherman, Matița, Măsoi, Mizdrița, Mozoc, Oica, Organuʼ, Pornește, Puia, Stămbaruʼ, Sulicar, Terentoaia...
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei sale, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-și petrecea, cu rare excepții, vacanțele pe vremea cînd era școlar... Sigur că nu mai știa în totalitate care le erau prenumele, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știa nici atunci, în urmă cu mai bine de 50 de ani. 
Dacă ieșea pe uliță și întreba pe cineva, dacă-l știe pe Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la el ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădea porecla, ca un fel de parolă sau de cuvînt-cheie, cum s-ar spune azi, omul, brusc, se lumina la față, și-ncepea să povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Nu exista absolut nici o poreclă fără o poveste. Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile despre acea planetă pierdută a copilăriei sale, n-ar avea nici un chichirez. 
Cîte dintre personajele astea dragi lui or mai viețui? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea, trecuți de prima tinerețe, și-n acele vremuri... 
Curios e că, totuși, unele dintre prenumele lor, puține, dar neapărat atașate poreclelor, i-au rămas vii în memorie. Iar ori de cîte îi vin din cap, apar pe loc însoțite și de chipurile lor, așternînd-i-se în fața ochilor ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele vremuri...*


Citese nu-ştiu pe unde despre planta numită «pipirig» şi gîndul îl dusese, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la «pipirig» (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor, cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică. În satul bunicilor săi materni din Dîmboviţa i se spunea rogoz sau papură rotundă
Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi «spetează», mai cu seamă atunci cînd îi confecţiona zmeele, cînd pregătea scheletul acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel „adeziv” rezultat din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…*

(* fragmente din 
Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire
volum aflat în curs de apariție)

Niciun comentariu:

Gînduri cu elice

D e multe ori rămîn bouche-bée, nevenindu-mi a crede (însă de cele mai multe ori copleșit fiind de-o mare tristețe!) că unul sau altul dintr...