Cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, făcea parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se mănîncă gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămînală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bîntuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine! Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la cîteva săptmîni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, despre care, poate, va scrie, cîndva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci cînd Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…
Vorbea, deci, despre acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi despre linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, complicate, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului topit al tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimită în muzee sau la fier vechi, desuetele utilaje tipografice. Ei bine, atunci cînd din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte mirodenii, fusese încercat de-un sentiment asemănător – păstrînd proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului său. Şi lucrul acesta avea să i se întîmple de fiecare dată cînd avea să participe la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strînseseră atunci, în jurul lor, împărtăşindu-le bucuria – se citea asta în privirile lor –, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii, într-un cuvînt. Erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să-l ierte aceia dintre ei ale căror nume le-a uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – regretatul Ştefan Androne, directorul de pe atunci al tipografiei – il capo di tutti capi, pe care avea să-l reîntîlnescă, peste ani, ca tînăr pensionar, în tipografia – boală incurabilă, cerneala asta! – scriitorului Marian Ruscu, alături de ei urmînd să se îngrijească de apariţia unei alte reviste săptămînale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care se va ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit.
Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvîntul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu picioarele pe pământ, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile. Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Frontul, Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Concurentul, Repere ori revistele Judo Sport Magazin și Gazeta Cărților... Le poartă, tuturor, aceeaşi mare dragoste, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel, şi copiii lui. Tocmai de aceea n-are cum să nu le iubesacă la fel. Chiar dacă ele au dispărut între timp, rămînînd vii doar undeva, într-o firidă a memoriei sale afective...
Bref, rămăsese, pînă-n ziua de azi, în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rîndul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decît atunci cînd şi acolo unde se întîmpla venirea pe lume a vreunei gazete. Iar cînd acest lucru întîrzia să se producă, n-avea răbdare să aştepte prea mult, și căuta, prin orice mijloace, să provoace evenimentul! Aşa s-a întîmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care îi propusese regretatului său prieten, Marian Ruscu, să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvîntului scris? – a strîns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care a plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni, și l-au ales – Concurentul –, le-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cît de dificilă, pe atît de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doreau să intre în concurenţă cu nimeni, ci doar cu ei înşiși. Şi, cred eu, au reuşit. Chiar dacă gazeta lor, după ceva timp, și-a întrerupt apariţia. Însă atît cît a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin...
De ani buni, vreo 25-26, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa sa a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pîntece matern, vibrînd de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvîntul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea bucurie nepereche pe care o are în faţa colii albe de hîrtie atunci cînd, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, își deschide cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsînd să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-i fiinţă...
(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, în curs de pregătire pentru tipar)
