Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore...
Asta e sora moarte
care ne adună după ce ne desparte…
Emil Botta
Hotărît, nu iubeşte vara.
I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf sau biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă.
Întreaga fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un altfel de iad în care şi oamenii sunt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.
Paradoxal, memoria i-a jucat şi cîteva farse, păstrându-i amintiri plăcute, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate, toate, de vacanţele copilăriei şi adolescenţei, petrecute în satul bunicilor dinspre mamă.
Pierdut în imensitatea cîmpiei, era mai curînd un cătun imemorial - unde cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor - torcîndu-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul pur, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar - ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu - de boarea răcoroasă a undelor rîului din vale. Nimic pieritor în acest loc. Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întîmplătoare începuturi şi inevitabile treceri...
 |
| Bunicul în anii ultimului război... |
Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Era o zi de vară ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie. Brusc, timpul îşi încetase, aparent inexplicabil, curgerea-i firească, îngheţînd bătăile străvechiului orologiu de lîngă fereastră. În liniştea nefirească a odăii, bătrînul părea că doarme, cu faţa luminată de un zîmbet şăgalnic, aninat în colţul buzelor. Privi din nou ornicul (căruia numai bunicul îi întorcea cu o cheiță arcul) şi-n clipa aceea înţelesese că se întîmplase, cu adevărat, un fapt cosmic: timpul se oprise pur şi simplu la plecarea cea din urmă a bunicului său, care se stingea încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese întreaga sa viaţă. Cu fiece respirare, sufletul îl părăsea lin, vrînd parcă să nu-i pricinuiască o nouă durere. Vlăguit îi era trupul, uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrân, din care o ultimă şi abia vizibilă rază argintie de lumină se ridica spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de un soare nemilos.
Doar ochii păreau că-i mai trăiesc, mari, negri, larg deschişi, privind fix undeva, departe, spre zări numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor ochi-lumini ce se îndărătniceau să se stingă… Doar atunci cînd degetele unei mîini ivite de nicăieri i-au închis cu blîndeţe pleoapele, așezîndu-i peste ele doi bănuți de argint, a înţeles că lungul şi anevoiosul lui drum se încheiase… Cu ochii goliţi de priviri, sorbite parcă de-un hău înegurat, aidoma unui sumbru hotar…
Se petrecuse.
Călătoria lui mirifică, liniștită, spre lumea de dincolo, tocmai începuse...
(din volumul
Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire,
aflat în pregătire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu