Iedera. Făpturile cerului. 

Amurg tăcut, înainte de furtună...

Septembrie, sfîrșit.

(Fotografii de B.-L.S.)

Creme , văpseluri, sulimanuri

 Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore... 

Asta e sora moarte 

care ne adună după ce ne desparte… 

Emil Botta 

Hotărît, nu iubeşte vara. 

I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf sau biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. 

Întreaga fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un altfel de iad în care şi oamenii sunt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.

Paradoxal, memoria i-a jucat şi cîteva farse, păstrându-i amintiri plăcute, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate, toate, de vacanţele copilăriei şi adolescenţei, petrecute în satul bunicilor dinspre mamă. 

Pierdut în imensitatea cîmpiei, era mai curînd un cătun imemorial - unde cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor - torcîndu-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul pur, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar - ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu - de boarea răcoroasă a undelor rîului din vale. Nimic pieritor în acest loc. Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întîmplătoare începuturi şi inevitabile treceri... 

Bunicul în anii ultimului război...

Sînt aproape cincincizeci de ani de cînd bunicu-i se mutase în micul țintirim de sub costişa dealului, iarna troienit, trist şi plin de croncănitul ciorilor, vara năpădit de ierburi înalte, un altfel de Paradis, vegheat de paserile cerului şi gîzele pămîntului. Doar o singură dată în aceşti ani aprinsese o lumînare la mormîntul bătrînului care-i luminase ca nimeni altul copilăria, însă neuitînd de oamenii şi locurile anilor lui cei mai frumoşi şi mai curaţi… 

Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri. Era o zi de vară ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie. Brusc, timpul îşi încetase, aparent inexplicabil, curgerea-i firească, îngheţînd bătăile străvechiului orologiu de lîngă fereastră. În liniştea nefirească a odăii, bătrînul părea că doarme, cu faţa luminată de un zîmbet şăgalnic, aninat în colţul buzelor. Privi din nou ornicul (căruia numai bunicul îi întorcea cu o cheiță arcul) şi-n clipa aceea înţelesese că se întîmplase, cu adevărat, un fapt cosmic: timpul se oprise pur şi simplu la plecarea cea din urmă a bunicului său, care se stingea încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese întreaga sa viaţă. Cu fiece respirare, sufletul îl părăsea lin, vrînd parcă să nu-i pricinuiască o nouă durere. Vlăguit îi era trupul, uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrân, din care o ultimă şi abia vizibilă rază argintie de lumină se ridica spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de un soare nemilos. 

Doar ochii păreau că-i mai trăiesc, mari, negri, larg deschişi, privind fix undeva, departe, spre zări numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor ochi-lumini ce se îndărătniceau să se stingă… Doar atunci cînd degetele unei mîini ivite de nicăieri i-au închis cu blîndeţe pleoapele, așezîndu-i peste ele doi bănuți de argint, a înţeles că lungul şi anevoiosul lui drum se încheiase… Cu ochii goliţi de priviri, sorbite parcă de-un hău înegurat, aidoma unui sumbru hotar…

Se petrecuse. 

Călătoria lui mirifică, liniștită, spre lumea de dincolo, tocmai începuse... 

(din volumul 

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, 

aflat în pregătire)

Goange

(foto © B.-L.S.)

Dacă viața ni se pare la fel de acră precum o lămîie, nu trebuie să disperăm: o putem trata cu puțină sare și cu tequila!

*

În România, a se aloca bani de la guvern pentru lupta împotriva corupţiei este ca şi cum în Rusia (unde pînă în 2011, berea nu a fost considerată o băutură alcoolică) s-ar da gratis vodcă pentru combaterea alcoolismului...

Bibliophilia

„Constatăm pe zi ce trece că poezia își pierde cititorii. Din ce în ce tot mai puțini dintre contemporanii noștri au acces la frumusețea și la subtila profunzime pe care le presupune creația poetică adevărată. Omenirea pare să se îndrepte cu o frenezie de neoprit către o epocă de deconcertantă infantilizare, în care noul zeu de care toată lumea ascultă hipnotizată este un zeu superficial, decăzut, zeul divertismentului.
Deviza care răsună din toate piepturile este: «Să ne simțim bine, să ne distrăm, fără efort și fără limite!»
Poezia nu poate fi diferită de oamenii unei epoci. Și de aceea, în exasperant de multe cazuri, ceea ce se vrea astăzi poezie este o bolboroseală, o păsărească fără miză existențială.”

Gabriel Chifu

Întîlnirile titanilor (o titanidă înnobilează un titan)

La 5 iulie 2000, Regina Elisabeta a II-a (1926 - 2022), la Holyrood Palace din Edinburgh, i-a acordat titlul de Cavaler al Ordinului Britanic (Knight Commander / Sir), scoțianului 

Sean Connery (1930 - 2020)…

Creme, văpseluri, sulimanuri

Amintiri clasate 

„Oamenii cultivați au întotdeauna un cult al trecutului, 

au ideile generațiilor de dinaintea lor și gustul bătrînilor.”

Éric-Emmanuel Schmitt

„Nu ne amintim decît ceea ce nu s-a petrecut nicicînd.”

Carlos Ruiz Zafón

Citește de cînd se știe...
Și, la fel, scrie de cînd se știe...
Însă niciodată nu i-a plăcut să citească programat, cum s-a întîmplat, timp de aproape 20 ani, cu lecturile obligatorii care îi erau impuse de profesorii lui din școlile prin care trecuse, și pe care le parcurgea pentru că, nu-i așa, n-avea încotro. Că doar trebuia să absolve... Și nu oricum, că altfel, ăla drac era al lui (mama dixit)!

Apoi, era obligat să dea tot felul de lucrări de control, extemporale și teze, la care trebuia să primească note (de preferat bune), pentru că ăsta era mersul... Nici textele acestora nu-i plăceau cum îi ieșeau, deși la majoritatea împușca note mari...
Însă marea lui pasiune erau compunerile libere, gen povestiți o întîmplare din vacanță, care i se cereau, evident, după revenea la cursuri din vacanțele mai lungi ori mai scurte sau povestiți despre vizita de la muzeu sau ce v-a impresionat cel mai mult din concertul ascultat la filarmonică și de ce ș.a.m.d. ...
Dar pentru a elabora astfel de compuneri, trebuia să-și noteze impresiile despre întîmplările prin care trecea, să nu le uite sau să nu-i scape vreun amănunt... Așa s-au născut caietele sale cu notițe, care mult mai tîrziu, prin anii facultății, aveau să se transforme într-un fel de jurnale cu însemnări, cît de cît zilnice... Pe unele le-a păstrat, altele s-au pierdut... Cele care au rezistat cu trecerea timpului, l-au ajutat mult mai tîrziu, sprijinindu-i memoria-i nu tocmai strălucită, pe vremea cînd a început să-și scrie textele serioase, cum ar fi și acela despre bunicul său...
De la bun început ar fi cazul să facă o mărturisire. Deși scrie, cu rare excepții, zilnic, tot felul de chestii care-i trec prin cap (pentru că în cap le scrie și tot acolo șterge multe dintre ele pînă rămîn doar acelea pe care să le așeze pe hîrtie ce e bun), dintotdeauna lucrul acesta a mers greu, chiar chinuit, gestația textelor fiind îndelungă, ele suferind multiple tăieturi, șlefuiri și modificări succesive...
Scrie, de cele mai multe ori, noaptea, din varii motive, în primul rînd din pricina faptului că muza lui care îl vizitează (nu foarte des), pare a fi cam somnambulă, ea bîntuindu-l tocmai cînd o așteaptă cel mai puțin, de regulă, la ore mici și foarte mici... Mă rog, dar asta-i o altă poveste, foarte intimă, între el și dumneaei, muza lui...
Drept pentru care, nici textul despre dragul său bunic n-a făcut excepție... S-a născut greu, după un îndelung travaliu, pentru că scriind despre cei care-i sînt foarte dragi și, prin ei, despre el, a putut lesne constata că este un lucru afurisit de anevoios. Dar, odată terminat textul, simte o ușurare și-o bucurie inefabile, trăiri care îl eliberează de-o povară sublimă și-i care-i netezesc drumul spre textul următor. 

Și tot așa... 

Așadar: 

Avea vreo 7-8 ani, nu mai mult, de cînd își amintește cu lux de amănunte, cum bunicul său dinspre mamă, de 10 mai, 25 octombrie şi 8 noiembrie (aceste date i s-au întipărit în memorie pentru că bătrînul le încercuia, an de an, cu un creion roşu pe calendarul creştin-ortodox lipit pe perete, sub icoana cu candelă), punea la fotografia în sepia a Regelui (care îl înfăţişa pe Majestatea Sa, Mihai I, tînăr, costumat în uniformă militară de gală, fotografie înrămată şi aşezată la loc de cinste, lîngă acea candelă a cărei flăcăruie nu se stingea niciodată) o mică eşarfă tricoloră, în fiecare an, alta... Apoi, lua o poziţie marţială şi, pus la şapte ace, costumat fiind cu hainele lui de sărbătoare, cele mai bune, degajînd un parfum discret și fin de lavandă, spilcuit, proaspăt bărbierit şi pomădat, avînd în mînă un pahar de cristal cu picior, plin pe jumătate cu o licoare gălbuie (Busuioacă de Bohotin, cum avea el să afle, mult mai tîrziu, de la bunica sa, un vin rar, care-l costa bani grei şi pe care îl bea doar el, numai la prilejuri festive, cum ar fi fost acesta) şi, cu faţa către fotografia lui Vodă, zicea cu glas tunător: Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta! 

Apoi, dintr-o răsuflare, golea tot conținutul miraculos al acelui pahar.
El stătea smirnă lîngă bătrîn, ținîndu-și răsuflarea, în poziţie de drepţi, cu mîinile lipite de o vipuşcă imaginară a pantalonilor (îmbrăcat cuviincios fiind şi instruit de însuşi bunicul cum să se poarte) şi îl privea de jos în sus, emoţionat la culme. 

Odată ceremonialul încheiat, bunicul îşi aprindea, scăpărînd un băț de chibrit, o ţigară din foiţă, pe care şi-o răsucea singur dintr-un tutun blond, aromat (pe care-l ţinea într-o tabacheră de argint) şi, învăluit în nori groşi de fum albăstrui-parfumat, turnîndu-și încă un pahar de vin, îl lua pe genunchi și-i spunea poveşti fabuloase cu regi şi voievozi, începînd cu Burebista şi terminînd cu Regele Mihai (care poveşti, dacă se gîndea el mai bine acum, erau adaptate de povestitor, adică înflorite și romanțate pentru a le înţelege mai ușor puștiul care era). Tîlcul unora dintre acestor istorisiri îl pricepea, de bine de rău, cu mintea sa de atunci însă pe al altora, avea să-l deslușească mult mai tîrziu. Ce reţinuse el cu străşnicie, ţîncul care de atunci, era că noi, românii, avusesem regi de cînd ne ştim iar faptul că atunci, în anii ‘60 - ‘70 ai secolului trecut, nu mai aveam, era o tragedie de neînchipuit, de neconceput pentru cei mari, printre care se prenumărau şi bunicii săi. De altfel, bunicul, ori de cîte ori avea prilejul, îi spunea bunicii, pe un ton răspicat, plin de siguranţă şi ușor imperativ, însă cu o anume linişte în glas, că vor reveni americanii, nu ne vor lăsa ei pe noi de izbelişte şi că Regele nostru va fi iar la cîrma ţării, adică acolo de unde l-au alungat cu samavolnicie păcătoşii de bolşevici. Nu prea înţelegea el, în acei ani, cum şi de ce să vină americanii şi ce legătură era între aceştia şi Regele nostru. Cum nici despre acei bolşevici (un cuvînt bolovănos, care nu-i plăcea deloc cum sună) nu prea ştia el mare lucru, decît că erau ruşi şi că nu-i iubea nimeni din jurul său, şi că bunicul îi înjura de mama focului, gospodăreşte, birjăreşte, ori de cîte ori aducea vorba despre ei. Îl întrebase el odată despre toate acestea dar i-a răspuns scurt că nu sînt treburi pentru copii şi că o să afle mai multe cînd o să se facă mare. Nu-i spunea decît că bolşevicii şi comuniştii sînt cei mai mari duşmani ai Regelui nostru şi-ai țării, că-s doar o şleahtă de hoţi, de proşti, de puturoși, de parveniți şi de bețivani depravaţi, şi că dacă ţara nu va fi condusă iar de Rege, va fi vai ş-amar de soarta noastră! 

Drept pentru care, el, încă de pe atunci, a considerat că aşa e normal şi bine, să fim conduşi de un rege iar ţara noastră să se numească regat şi nu republică. Poate de aceea n-a înţeles el nici pînă în ziua de azi sintagma a fi sau a nu fi monarhist/regalist. Cum vine chestia asta? Ca şi cum am fi membri ai unui partid oarecare sau ai unor secte??? Căpătase covingerea (insuflată de bunicul, evident, şi cu care a rămas pînă în ziua de azi) că toţi românii, dar absolut toţi, trebuie să fie de partea Regelui nostru cel drept şi bun. Mai cu seamă pentru că Regele, aşa cum îi mai spunea apăsat bunicul ori de cîte ori i se ivea prilejul, e unsul lui Dumnezeu pe pămînt şi trebuie respectat ca atare, pentru că tocmai de aceea, după Bunul Dumnezeu, continua el, Regele este mult mai important decît toţi sfinţii ăia pe care-i vezi tu în calendar, drept pentru care el trebuie să fie persoana de cea mai mare însemnătate din viaţa oricărui bun român, deci și a ta, pentru că el, dincolo de faptul că e trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, mai înseamnă şi altceva, la fel de important:  e însuşi Patria… Aşadar, toţi românii care cred în Dumnezeu, imediat după El, trebuie să creadă și să fie supuși Regelui lor…
După care vin toate celelalte…

Avea dreptate bunicul: Nihil Sine Deo – Nihil Sine Rex…

Şi, în ciuda trecerii anilor şi a petrecerii bunicului său în lumea celor drepţi, această convingere nepreţuită i s-a înrǎdǎcinat tot mai adînc în suflet, fiind pe deplin convins că dumnealui, acolo pe unde o fi, e fericit… Pentru că, în primul rînd, și-a reîntîlnit, în sfîrșit, Regele…

Drept pentru care, chiar dacă Regele nostru a părăsit și el, de ceva timp, lumea pămînteană, în fiecare an, cu sfințenie, în zilele mai sus pomenite, repetă și el, în gînd, urarea bunicului său, așa precum o spunea dumnealui, în urmă cu multă vreme: 

Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!

(fragment din volumul 

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, 

aflat în pregătire)

N.B. Sper ca acelora care m-au întrebat ce mai scriu, să le placă ce-i mai sus, iar dacă nu, tot aia e, că acum e prea tîrziu să mai pot îndrepta ceva!

Poemoteca

De la stînga: Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivanescu,
 Nichita Stănescu, Modest Morariu și Petre Stoica
(1958)

Răsfrîngere în memoria soarelui*

Toate sînt sub semnul tău, Apollo.

Clipa plouă-n noi torențial.

Ieri a rîs un ulm. O vară-ntreagă

o femeie a iubit un deal.

În stejar, unde septembrie țese

ulii într-un aprig cerc sonor,

de ieri seară vremea o măsoară

Absalom, pendul nemișcător.

E aici un loc din care-n toate

laturile lumii mă aud.

Nordul e un punct din care-ncepe

numai sud și sud și sud și sud.

Timpul plouă-n lucruri. Valea țese

ulii într-un aprig cerc sonor.

Unde duci, soție a-ntîmplării,

inimile noastre în ulcior?

Cezar Baltag

(1939 - 1997)

* din volumul „Șah Orb”, ed. Eminescu, 1971

Muzicoteca de dinamită

Roy Buchanan

(1939 - 1988)

The Messiah Will Come Again

Hey Joe

Ghitară・Vocal：ROY BUCHANAN
Bass：JOHN HARRISON
Drums：BYRD FOSTER
Keyboards：MALCOLM LUKENS

(live in Austin, Texas, 1976)

Vise & amintiri (posibilitatea unei insule...)

Et lʼamour où tout est facile, 

où tout est donné dans lʼinstant,

 il existe au milieu du temps,

 la possibilité dʼune Île...

Acum ceva vreme, un scriitor tare drag inimii mele, Michel Houellebecq, s-a căsătorit la 60 (după unii) sau la 62 de ani (după alții), așa după cum descrie în cuvinte tandre evenimentul, pe contul ei de pe o rețea de socializare, cîntăreața Carla Bruni...

Eh, dar e doar vîrsta marilor iubiri, nu? 

Însă a unora sensibile, cuminți și foarte așezate, dacă le pot numi astfel... Goethe, Henry Miller și mulți, mulți alții au trecut fericiți prin astfel de momente nepereche ale vieții lor...

Filigranate de pana bijutierului sînt și versurile lui Houellebeck în poemul „La possibilité d’une Île”, cuvinte așezate în sunete de Carla Bruni, pe albumul ei din 2008, Comme si de rien n'était...

Întîlnirile titanilor

Francis Ford Coppola & Woody Allen & Martin Scorsese

Iedera. Azi. Pe la prînzișor

Piticania din grădina noastră. 
Floarea de pe comori.
(Gazania linearis)

Goange

- Alo ?

- Da !

- Sînteți „Institutul internațional de astrofizică, spectroscopie nucleară, prospecțiuni intergalactice, studiul quasarilor și determinarea universurilor ciclice cu structură toroidală” ?

- Da, noi sîntem !

- Cu nea Gogu de la cazane, v-aș ruga frumos...

Poemoteca

O FEMEIE SECOND-HAND

Sunt numai piele şi os; poate voi muri

Sau voi trăi o lungă şi dureroasă agonie.

Vă spun eu: cea mai cumplită e singurătatea

Trăită într-un bloc al marelui oraş,

Doar vocile se aud din apartamentul de alături.

Sunt singur, sunt singur,

Am încercat să găsesc pe cineva prin mica publicitate,

O femeie secondhand, singură şi ea,

Dar le e frică, o frică tulbure,

Nimeni nu-şi mai leagă viaţa de un loser.

Aşa că o să înfig cuţitul în piatră,

O să sap o mică grotă şi o să strâng

Crengi de brad şi fân, şi flori uscate, de toamna

O să rămân aici pentru totdeauna

Şi cred că voi muri. Sau voi trăi

O lungă şi dureroasă agonie.

Mircea Florin Şandru

O serată cu prieteni…

S-a încheiat cu bine (nici n-avea cum să fie altfel!) și această nouă lansare a cărții prietenului nostru Ioan Popescu („Oameni de nota 10”), de data aceasta desfășurată în ambianța primitoare, intimă chiar, a librăriei Elstar din Câmpina… 

S-au depănat amintiri și s-au istorisit întîmplări jurnalistice (și nu numai!) cu haz, tîlc și miez, și chiar dacă a lipsit gura sobei, cărțile din jur și buna dispoziție a povestașilor (Ioan, Darie, Decebal, Dan, Bogdan, Florin, Severius) au încălzit atmosfera și au petrecut o seară mai mult decît agreabilă. 

Mulțumiri din inimă gazdelor noastre!

Altițe & bibiluri

„Nu voi fi niciodată bătrîn. 

Pentru mine, bătrînețea înseamnă întotdeauna cu 15 ani 

mai mult decît vîrsta mea.”

Francis Bacon

Iedera. Azi. Dis-de-dimineață…

Florile din grădina noastră. Zămoșița după ploaie…

Creme, văpsele, sulimanuri

Fereastră spre ceruri (Daria cu rochie albastră)

Nu mai ştiu. Nu mai ştiu. 

M-au pus în sicriu. Eram viu. 

Amândoi 

Pierdusem pe Dumnezeu. 

El privea prin orbita mirată 

a craniului meu. 

Ion Stratan

(Pentameronul. Doi.)

De aş avea darul proorociei 

şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, 

şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, 

iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 

Sf. Apostol  Pavel

(Corinteni, 13-2)

I. De dimineaţă, după acea noapte, mi-am spălat faţa şi trupul. Deşi apa era extrem de rece, pielea mea frigea. Am stat minute bune sub jetul îngheţat al duşului dar trupul meu frigea parcă tot mai tare. Mîngîierile tale din timpul acelei nopţi îmi deschiseseră toţi porii iar acum senzaţia era de arsură. Dumnezeiesc de placută, însă… /Se uită întrebătoare spre el, părîndu-i-se că o priveşte absent, fără s-o vadă…/ Dar ce se întîmplă cu tine? Pari golit de puteri… 

II. … 

I. …apoi, deodată, m-am fost simţit cuprinsă de tainice şi nelămurite energii... 

II. Nu sînt golit de puteri! Ele sînt, cu puţine excepţii, la locul lor. Însă tu mi-ai luat altceva, Daria…Şi, în acelaşi timp, ai şi pus ceva acolo…Încă nu ştiu ce… Mi-ai luat dar, totodată, mi-ai şi dat multe alte lucruri, fără să-ţi pot spune, exact în clipa asta, ce și cît. Dar cu siguranţă voi afla….Mai tîrziu…/Nu-i făcea deloc plăcere să-şi amintească de nedorita sa plecare de la ea în miez de noapte, pe acel drum tăcut şi întunecat, ca un tunel neluminat, pe care-l străbătuse cu paşi şovăielnici, de nevăzător, ghidat de-un instinct de cîrtiţă, abia respirînd cu plămînii îmbibaţi pînă la saturaţie de parfumul ființei ei… Ajunsese acasă spre dimineaţă cu gîndurile învălătucite, vraişte, cu sufletul destrămat…/ În altă ordine de idei, cred că ai avut noroc cu caru’… 

 I. Ooooo… Dar ştiu că te joci cu vorbele! Şi de ce, mă rog, spui că am avut noroc? 

II. Hm...Pentru că în acea noapte eu n-am fost decît un guraliv, așa cum nu-mi stă în fire, în loc de ceea ce ar fi trebuit să fiu cu adevărat.../Vru să adopte un ton sarcastic... Se răzgîndi brusc, spunîndu-şi că n-are rost... Eludă cu eleganţă un răspuns mai decoltat - de care cu siguranţă i-ar fi părut rău - şi, odată cu el, toate gîndurile negre care se risipiseră ca un fum.../ 

 I. Păi, credeam că, deja, am lămurit asta, stimabile…Sau, oare, ai impresia că nu ai izbutit să fi aşa cum eu m-aş fi aşteptat? Greşeşti amarnic! Sînt fericită cu ceea ce am furat în acea noapte de la tine... Aş vrea să mă crezi... /Părea sinceră. O trăda o anume strălucire a privirilor şi inflexiunile vocii... / 

II. Atunci, în acea noapte, cînd dormeai lîngă mine, am văzut ceva...Un fel de... Nu ştiu cum să-ţi spun... Erau nişte linii...Aşa, ca nişte raze luminoase... Da, da, un fel de raze de lumină erau... Sau cel puţin aşa îmi păreau a fi... 

I. Ce-ai văzuuut??? Linii??? Raze??? Ce fel de raze? Spune-mi ce-ai văzut atunci... Lasă prostiile! Te înspăimîntă noaptea? Sau... 

II. ...stai puţin... Era trupul tău înfăşurat într-un cocon care radia în întunericul camerei o lumină stranie, difuză... Aidoma unei cochilii protectoare plăsmuită dintr-o lumină diafană, care învelea corpul tău gol şi ale cărui forme abia se bănuiau, ca privite prin falduri uşoare de borangic. Voalul aceasta fin părea ţesut – sau chiar aşa era! - din fire de lumină irizată, ce porneau de undeva, dinlăuntrul ființei tale. Apoi, încet-încet, din acest cocon translucid au început să se ridice mici muguri, care creşteau văzînd cu ochii şi care au sfîrşit prin a-l sfîşia. Se măreau cu repeziciune, acoperiţi fiind cu un puf mătăsos, ale cărui minuscule fire erau încărcate cu un fel de electricitate, pentru că şi ele degajau o aură cu rotunjimi şi contururi line, unduitoare, fremătătoare. I-am atins uşor, cu vîrfurile degetelor: erau fierbinţi şi răcoroşi, în acelaşi timp! Brusc, au devenit verzi-albaştri, aidoma colinelor înierbate ivite în lumina dimineţii, dintre păduri nesfîrşite, ca nişte fantastici sîni cosmici... Totul pulsa continuu, uneori abia perceptibil, alteori precipitat, generînd noi şi noi sonuri, urcînd parcă din adîncuri marine, fabuloase... 

I. Păi, nu ţi-am spus eu că trebuia să te faci poet?!? Mă simt atît de bine lîngă tine... 

II. De parcă poţi să te faci poet, ca şi cum, bunăoară, te-ai face...ţapinar! Fii atentă la ce-o să-ţi spun acum. În primul rînd, trebuie să-ţi iasă din cap gîndul că eu sînt sau aş putea deveni vreodată poet. Eu nu sînt poet. Poeţii nu se fac şi nici nu devin. Asta sa rămînă bine stabilit. Sînt alţii, din păcate din ce în ce mai mulţi în aceste vremuri pe dos, care chiar se cred poeţi. Ba mai mult, au impresia că sînt chiar mari poeţi. E problema lor. Poeţii adevăraţi se nasc numai atunci cînd vrea Bunul Dumnezeu. Doar ţi-am mai spus cum stau lucrurile cu ei. Sînt o specie aparte. De altfel, ei sînt şi extrem de rari. Mă gîndesc, desigur, la adevăraţii poeţi... Eu am avut marea şansă – pe care puţini dintre noi, muritorii de rînd, o avem – să mă aflu în preajma şi, în acelaşi timp, să mă bucur de marea atenţie, generozitate şi, mai presus de orice, tandreţe a unuia dintre marii noştri poeţi. Care, pur şi simplu, aşa s-a născut din mama lui şi din tatăl lui: poet. De altfel, a şi scris prima poezie cînd avea doar cinci ani. Ţi-am mai vorbit despre el. A fost poet adevărat, Nino al nostru, aşa cum îi plăcea să-i spunem. Poet pînă în măduva fiinţei sale. Nu degeaba Nichita Stănescu spusese despre el, cîndva, că e os din os stănescian… Faptul că ne cunoşteam din adolescenţă aproape că nu mai are relevanţă, atîta vreme cît el, la un moment dat, cu ceva timp în urmă, obosit parcă de-atîta viaţă, a hotărît să plece undeva, pe tărîmuri numai de el ştiute, probabil dincolo de stele. Însă plecarea asta a lui, atît de bruscă şi fără de noimă pentru mine, mă îndurerează cumplit…Da… Cam aşa stau lucrurile cu poeţii…Iar eu? Cine sînt eu? Ce sînt eu? Eu sînt bla-bla-bla… Nimeni. Da’ mai bine hai să-ţi spun o povestioară. Poate o ştii. N-am scris-o eu dar mi se potriveşte ca o mînuşă. Cel puţin acum. Cică a fost odată ca niciodată, un bou şi boul ăsta s-a-ndrăgostit de-o femeie frumoasă. Boul ăsta eram eu. Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea așa etc. etc. etc. 

I. Îmi vine să te pup... /Se apropie de el şi îi atinge cu buzele ei moi, ca două aripi de flutur, obrazul, întîrziind acolo cîteva clipe.../ Ce gust bun ai!…N-oi fi tu poet, cum zici, însă acum ai reuşit să mă convingi de altceva: că eşti un copil tare frumos... Ce mult aş vrea să rămîi aşa mereu, copilul meu... Lasă-mă să mă topesc în acest copil... /Începuse să se topească din prima clipă, fără să-şi dea seama însă.../ 

II. /Ia să i-o ridice puţin la fileu, se gîndi…/ Să te ce??? Nu, zău că nu eşti chiar cu toată ţigla pe casă! Cum o fi ca o ursoaică blajină, cu ochi verzi-căprui, deșteaptă rău, subţirică la mijloc precum o piersicuţă pufoasă de-un chintal, să se poată topi în mine??! Pe unde? În ce fel? Chiar acum? … Şi dacă nu acum, cînd? Băăăăăăăăi!!! Şi eu, ce crezi tu, că-s cumva mai breaz? Mi-s mai ţicnit ca ţicniţii! Bun de împuşcat… Puşcă-mă, ursoaico, rogu-te, ce dracului mai aştepţi? 

I. Încă nu. Vreau să afli absolut tot. Vreau să-ți spun tot ce sînt eu în stare…Apoi voi mai vedea. Altminteri, cred că te-am cotropit de mult... Hi, hi, hi... /Chicoteşte complice apoi rîde din toată inima, dezgolindu-şi dinţii frumoşi, sidefii precum perlele. Aici, îşi zice el, are dreptate.../ Recunoaşte! /Îi propteşte arătătorul mîinii drepte în piept, în chip de ţeavă de pistol./ 

II. /Ridică mîinile, predîndu-se…/ Nu ţi-am văzut eu prea bine întreaga suprafaţă desfăşurată, darămite să aflu tot, absolut tot ce eşti tu în stare. /Oare avea s-o vadă vreodată, aşa precum îşi dorea cu asupra de măsură?/ Heee, heee, heee, ursoaico, ursoaico…Cred că m-ai cam căpăcit dar îţi promit că în curînd voi afla totul… Voi afla şi voi plana…Nu recunosc nimic! Omoară-mă, Daria!!! 

I. Eşti tu în stare să-mi rupi lanţurile, să-mi dărîmi zidurile, să-mi nărui zăgazurile? Ai fi tu în stare de așa ceva? Ştii, tu eşti omul meu de-acum dar în cu totul alt fel... /Îi plăcea cum spunea ea „omul meu”; aşa spunea şi bunică-sa şi-i plăcea tare mult…/ Aşa simt eu acum cu întreaga mea fiinţă! Drept pentru care ai liber de la mine să-mi faci orice vrei! Orice! Pricepi? Cu toate că nu ştiu eu prea bine ce-i în capul tău dar am să risc… Chiar aşa…Oare ce-o fi în căpşoru’ ăla al tău? Ce-oi fi crezînd tu despre mine? / Îl privi cu o curiozitate nedisimulată aşteptînd un răspuns care s-o mulţumească…/ 

II. Lanţuri se vor rupe, zăgazuri se vor nărui, ziduri se vor prăbuși, praful se va alege de tine!!! Bună dimineaţa, Vietnam! Voi da cu napalm de la joasă înalţime, voi pîrjoli tot, voi otrăvi fîntînile, voi ara şi voi da cu sare... Cît despre ce-mi hălăduieşte prin ţeastă acum, habar n-am şi, sincer să fiu, nici nu mă prea interesează. Important e că sînt cu tine, acum, aici, dincolo de timp şi de lume… Iar după noi, potopu’, cum ar fi zis şi regele ăla dacă te-ar fi cunoscut!!! 

I. Norocul meu că m-ai cunoscut tu şi nu acel rege… Nu-mi plac regii! 

II. Da’ hai să-l mai lăsăm în plata Domnului pe rege, că nu cu el ne pierdem noi timpul acum! Să fim serioşi... Deşi cred că mi-ar fi plăcut să fiu dacă nu vreun rege, măcar un prinţ, să te pot invita la o partidă de vînătoare şi tu, aşa, ca o amazoană, călărind într-o parte, cu pană de fazan la pălărie, să tragi cu arcul după cerbii-himere… /Rîde din toată inima…/ Hai s-o lăsăm baltă, nu de altceva dar am senzaţia că am început să batem cîmpii cu graţie… 

I. Una peste alta, eu sînt o mare păcătoasă. Şi-o descreierată... Cu siguranţă că mă va bate Dumnezeu! /În priviri îi apăruse o undă de tristeţe amestecată cu o mare nelinişte…/ 

II. Ba n-o să te bată defel! De ce să te bată? Ce păcate ai tu să te bată? Ce-ai făcut tu atît de grav încît să crezi aşa ceva? Însă de ce te gîndeşti la Dumnezeu doar atunci cînd crezi că ai făcut vreo trăsnaie? Cînd faci lucruri bune, te gîndeşti la El? Aud? /Se aprinsese. O privi dar brusc, ochii ei verzi-căprui deveniseră două flăcări teribile topind oţelul. Daria îl privea dur, sfredelitor. Fusese lovit de aceste flăcări în plin, fără a se clinti însă. A continuat pe acelaşi ton… / De ce te uiți aşa, la mine? Au crezi cumva că n-am dreptate? După ce face cîte-o boacănă, omul se gîndeşte, invariabil, la Dumnezeu şi la iertarea păcatelor sale… E-n van… E prea tîrziu… Ai făcut-o, îţi duci crucea. Are El grijă, după aia, de tine … / Îl asculta tăcută, acum cu privirile într-o parte…/ Nu eşti convinsă? /Ia să mai stingă niţel din motoare. La ambalase la turaţie maximă. Prea se transformase în Gică duru’. Continua s-o fixeze cu aceeaşi tăioşenie în priviri./ 

I. Păi, nu ştiu cum să-ţi explic… /Se înmuiase de tot. Şi-a scos ochelarii privind în jos, vădit tulburată, în timp ce-şi trecea cu o uşoară nervozitate degetele prin părul tuns scurt, băieţeşte. A tăcut îngîndurată o vreme, oftînd adînc din cînd în cînd…/ Ştii, tocmai aici cred că e buba: mă simt atît de bine în toată povestea asta pe care încă o trăiesc cu tine, încît mă gîndesc la Dumnezeu cu o mare teamă în suflet... Cel puţin aşa simt în clipa aceasta... Nu ştiu... 

/Îşi privea extrem de concentrată mîinile care, cu o mare nervozitate, frămîntau ochelarii cu ramele lor fragile... /

II. / ...Lui i se facu teamă să nu-i mototolească. Întinse mîna, îi luă uşor, cu blîndeţe, gîndind să-i salveze de la o distrugere sigură, aducîndu-i privirile, puţin surprinse de gest, în ochii lui. Apoi încercă să schimbe registrul însă fără a micşora cîtuşi de puţin gramajul patetismului. Oare de ce voia cu tot dinadinsul s-o înspăimînte? Dumnezeu ştie... / Daria, nu te gîndi la Dumnezeu ca la o persoană faţă de care ai greşit. Pe Dumnezeu trebuie mai ales să-L cauţi. Nicăieri altundeva, decît în tine. Continuă să-L cauţi pînă în clipa în care-L vei afla. Însă dacă nu-L vei găsi, te-ai ars. Înseamnă că L-ai pierdut şi că tu însăţi eşti pierdută. /Fără să vrea, alunecase pe-o pantă periculoasă.Trebuia cu orice chip să se oprească…/ 

I. Poate că aşa o fi… / Îl priviea descumpănită. / Dar eu nu am încă experienţa ta. /Şi-a întors capul privind spre nicăieri. Lui i se păru că-şi fereşte ochii să nu vadă că i se umpluseră de lacrimi. / Poate că voi reuşi, măcar o singură dată în viaţa mea să ating şi eu acele culmi despre care îmi vorbeai zilele trecute... /Ajunsese, poate fără să-şi dea seama, acolo unde tocmai îşi dorea el s-o aducă. A lăsat-o mai domol./ 

II. Acele culmi pe care vrei atît de mult să le atingi şi pe care cu siguranţă le vei atinge tocmai pentru că-ţi doreşti atît de mult acest lucru, sînt în tine. Trebuie doar să le vezi cu ochii tăi lăuntrici, pentru ca apoi să începi urcarea. / I-a luat mîinile şi i le-a sărutat. Erau fierbinţi şi atunci a simţit extrem de clar cum întrega-i fiinţă e invadată de un fel de fluid tainic, imposibil de controlat. A continuat, de data aceasta în şoaptă. / Să nu începi niciodată căutarea acelor culmi în afara ta, ci numai înlăuntru… Nu-i deloc simplu însă vei constata, odată urcarea încheiată, că te vei simţi aidoma unei zeiţe. Gîndeşte-te bine la acest lucru pînă te vei dumiri. Şi atunci, în chiar acea clipă, te vei ilumina. Nu-i de glumit…Începe cît mai degrabă, nu mai amîna... / Continua să-i ţină palmele într-ale sale…Apoi a văzut-o zîmbind. Doamne, ce poate fi mai frumos decît un chip transfigurat de lumina unui surîs?Iar fluidul acela dumnezeiesc de-a dreptul, ca o dezmierdare îngerească, îi răscolea sufletul, celulă cu celulă. Totul se năruia, încet dar sigur, undeva, în adîncurile sale. De-abia o mai auzea murmurînd, ca prin vis… / 

I. Aş vrea să te mîngîi... În acea noapte nu prea m-ai lăsat şi... / El i-a pus un deget pe buze, oprindu-i cuvintele.../ 

II. …cu siguranţă va mai fi o noapte. Sub aceeaşi dumnezeiască fereastră deschisă spre ceruri, iarăşi vom sta şi vom asculta freamătul apelor rîului coborînd din stele toate tainele munţilor, în clipele sublime cînd dimineaţa ce va să vină aşează lacrimi reci de rouă peste primul cîntat al cocoşilor. Asta numai dacă mă vei lasa să supravieţuiesc. Şi dacă mă vei lăsa să te aflu. Şi, mai cu seamă, dacă nu mă vei ucide înainte 

să-ţi dăruiesc toată iubirea mea… 

I. Oare o să mai fie încă o noapte sub acea fereastră pe care numai tu mi-ai deschis-o spre ceruri? 

II. Nu ştiu ce va mai fi, cînd va mai fi, dacă va mai fi... Însă acum simt, mai presus de orice, că împreună fereastra deja am deschis-o spre cerul din noi. Atunci, în noaptea aceea, urcuşul tău vegheat de mine a început. Dar, probabil, după ceva vreme, ai să te lepezi de mine şi vei continua drumul singură. Să nu uiţi însă de fereastra deschisă spre ceruri. Ea aşa va rămîne mereu, pentru că acolo, sub bolta spuzită de stele, la ceasul binecuvîntat de primul cîntat al cocoşilor, cu rîul tainelor la picioare, sub crucea brazilor negri, eu n-am făcut nimic altceva decît să contemplu nuditatea absolută, buimac de frumuseţea-ţi fără de seamăn. Şi, pentru că dincolo de toate, în acele clipe, m-ai ridicat din cenuşă şi m-ai aşezat în lumină. Drept pentru care, ai primit, fără să ştii, iubirea mea toată…  

(fragment din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, aflat în pregătire)

Bibliophilia

O victimă (fericită) a cărților: Karl Lagerfeld

(se dedică doamnelor Anca Dumitrescu și Narcisa Florentina Arsinte)

Cărțile sunt cel mai puternic drog, dar care nu prezintă nici un pericol în cazul unei supradoze... 

(KL)

A fost, timp de 36 de ani, director de creație al casei de modă Chanel, prin mîinile sale trecînd și creațiile altor case de modă importante, precum Fendi sau Chloé.

În luna ianuarie a anului 2019, celebrul designer a lipsit de la cîteva evenimente importante, printre care și o prezentare de modă a casei Chanel. Fapt care le-a dat de gîndit multora, nimeni nebănuind însă că Lagerfeld se confrunta cu probleme grave de sănătate. O lună mai tîrziu, pe data de 19 februarie, Karl Lagerfeld a murit. Avea 85 de ani...

Înfățișarea sa devenise, de mult timp, un adevărat brand, lesne recognoscibil: designerul purta aproape întotdeauna haine negre sau închise la culoare – de cele mai multe ori cu o maletă simplă, sobră, clasică, în mîini – avînd părul alb prins în coadă și pudrat permanent, ochii fiindu-i ascunși sub nelipsiții săi ochelari cu lentile închise la culoare, în mîini purtînd numai mănuși din piele, perforate și tăiate. Rareori a fost văzut și fotografiat fără ochelarii săi. 

Îmi doresc să văd, nu să fiu văzut!, îi plăcea să spună...

Lagerfeld a fost un om extrem de inteligent, un mare și rafinat colecționar de cărți, un personaj straniu, enigmatic, excentric, un tip cu un umor subtil, rece, neînțeles de mulți. Nu s-a ferit niciodată să facă declarații șocante, ironice, ba chiar acide, sarcasmul său inconfundabil fiind una dintre calitățile pentru care a fost admirat și, în egală măsură, detestat de foarte mulți, de-a lungul întregii sale vieți.

În ceea ce privește locuința sa, aceasta era una extrem de personală, cu o arhitectură futuristă, precum ținuta stăpînului ei. Lagerfeld a deținut o impresionantă colecție de carți, pe care a aranjat-o într-un mod extrem de original. El a montat rafturi din podea pînă în tavan, pe care le-a umplut cu volume, biblioteca sa (care număra peste 60.000 de exemplare!), fiind una atipică, cărțile fiind aranjate, nu ca de obicei, pe verticală, ci, în majoritatea lor, pe orizontală, lucru care face ca titlurile acestora să fie mult mai ușor lizibile!

Pentru a ajunge la cărțile de sus, el a imaginat o pasarelă, la care se urca pe o scară tip cochilie de melc...

Herr KL s-a declarat întotdeauna ca fiind dependent de cărți, biblioteca sa, folosită de multe ori și ca studio foto pentru modelele și creațiile celebrei case de modă Chanel, invitîndu-te, parcă, să-i „vezi” mintea...

Am fost victima fericită a cărților, repeta ori de cîte ori avea prilejul unul dintre cei mai mari creatori de modă ai tuturor timpurilor...

Poemoteca

Jeu d'amour. Amintirea Paradisului

Cînd eram mai tînar și la trup curat,

Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat.

Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat

Cînd eram mai tînăr și la trup curat.

Înfloreai fără păcat, într-un pom adevărat

Cînd eram mai tînăr și la trup curat.

Nu știam că ești femeie, eu bărbat

Lîngă tine cu sfială m-am culcat

Și dormind eu am visat; tu, visînd, ai lacrimat

Cînd eram mai tînăr și la trup curat.

Și dormind eu am visat; tu, visînd, ai lacrimat

Cînd eram mai tînăr și la trup curat.

E pierdută noaptea aceea de acum!

Carnea noastră, doar mai știe al ei parfum

Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au

Și cad toate mîine, putrede, pe drum.

Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au

Și cad toate mîine, putrede, pe drum.

Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om

Pe acel care ne-a ispitit subt pom

Și cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,

Cum cădea-va, după cîntec, mîna mea…

Și cînd pomul flori va da, fă să-i cadă carnea grea,

Cum cădea-va, după cîntec, mîna mea…

Cezar Ivănescu

(1941 - 2008)

(poem din volumul de debut „Rod”, Editura pentru Literatură, București, 1968)

Vise & amintiri

Cine a văzut îngeri bătrâni? se întreba, întrebîndu-ne, cîndva, scriitorul Costion Nicolescu, într-unul dintre textele dumisale...
I-aș răspunde că eu, de-a lungul vieții mele, am fost un norocos, pentru că am avut șansa de a vedea astfel de îngeri bătrîni, ba mai mult, în preajma binecuvîntată a cărora am avut privilegiul să mă și aflu.
Îngerii mei bătrîni au fost întrupați în trei călugări* înțelepți, pe numele lor pămîntene, Anghel Papacioc (1914 – 2011, Arsenie ca monah), Constantin Ilie (1912 –1998, Cleopa ca monah) și, ultimul, dar nu cel de pe urmă, Iosif Pîrvu (1919 – 2013, Iustin sau Justin ca monah)...
Și chiar dacă au părăsit de ceva vreme viața pămînteană, continuă să mă încălzească gîndul că ei îmi sînt singurii îngeri păzitori...

* În greacă, călugăr (καλλόγερον) înseamnă „bătrân frumos”...

***

„Întoarcerea în sine pentru a descoperi, 

nu întunericul de smoalǎ ci, dimpotrivǎ, iluminarea sublimǎ.”

arhim. Arsenie Papacioc 

(1987)

Am făcut fotografia la Mǎnǎstirea «Sf. Maria din Techirghiol»
(al cǎrei duhovnic a fost pǎrintele Arsenie),
în 8 septembrie 2008, zi în care era prǎznuită Nașterea Maicii Domnului.

„Spun Sfinții Părinți că două lucruri de geniu are mintea omului: citirea și rugăciunea. Ele se ajută permanent una pe alta. Cînd suntem tulburați și răspîndiți cu mintea, mai mult să citim cuvinte folositoare de suflet. Iar cînd văzduhul inimii s-a liniștit și gîndurile minții s-au adunat, mai mult să ne rugăm și mai puțin să citim.” 

arhim. Cleopa Ilie 

„Dumnezeu nu pierde pe nimeni. Așteaptă pe fiecare în ritmul său. Delicat, sensibil, dulce. Invită și nu forțează niciodată.”

arhim. Justin Pârvu