Francesco Petrarca*
(Arezzo, 20 iulie 1304 – Arquà, 19 iulie 1374)
 |
Petrarca - portret aflat într-un codice păstrat
la Montpellier. |
 |
Pe coperta întîia a volumului a fost reprodusă o inițială desenată din manuscrisul „De remediis utrivsque fortunae”, 1380 (Veneția, Biblioteca Națională din San Marco) |
Rime**
XX
De cîte ori, iubito, mi-e rușine
că nu mă-ncumet să te cînt, m-apasă
clipa dintîi, cînd te-am văzut frumoasă
cum nu e alta-n lume decît tine.
Dar nu-i povară vrednică de mine,
nici trudă pentru dalta mea colțoasă,
de-aceea minte dă-napoi sfioasă
și nu-ndrăznește versuri să-ți închine.
De cîte ori simt vorba cum se-mbie
și moare-apoi în chinul neputinții!
Dar ce cuvînt ar ști să mi te cînte?
De cîte ori n-am început a scrie!
Ci peana, mîna și puterea minții
din prima luptă au rămas înfrînte.
 |
Ilustrație la „Canțonierul”, Veneția, 1561. |
LXIII
Cînd ochii tăi mi-au cunoscut paloarea
ce lumii gîndul morții i-amintește,
m-ai salutat zîmbind dumnezeiește
și-ai readus pe buza mea suflarea.
Un strop de viață de-a rămas în mine
E darul tău, al ochilor pe care
Îi îndrăgesc și-al vocii tale-n parte.
Prin ele-s viu; căci, după cum tresare
sub pinteni calul, tot așa prin tine
am tresărit și m-am întors din moarte.
Privirea ta deopotrivă-mparte
amărăciuni ori bucurii și-mi place
bătut de vînturi valul să mă joace,
căci tot ce-mi dai mi-alină întristarea.
 |
| Pagină din „Canțonierul”, codice aflat la biblioteca Trivulziana din Milano. |
Mai mult decît Dante Alighieri cu Beatrice, Messer Francesco Petrarca a rămas în posteritate grație perfecțiunii poeziei sale, în ale cărei versuri este invocată dragostea sa pentru Laura de Sade. Atît pentru specialiști dar îndeosebi pentru marele public, faima operei sale, dublată de uriașa sa influență stilistică și deopotrivă, lingvistică pe care o exercită ea pînă în zilele noastre, este datorată unui singur volum, „Canzoniere” („Canțonierul”), cuprinzînd poezii lirice de dragoste.
„Canțonierul” a fost compus între 1342–1347, el fiind reordonat și recizelat permanent de-a lungul întregii sale vieți, de însuși autorul său.
Poemele sînt dedicate iubirii pentru Laura, fiica lui Audiberto de Noves (măritată în 1325 cu Ugo de Sade), pe care poetul o întîlnește întîia dată în ziua de 6 aprilie 1327, în biserica „Santa Chiara” din Avignon și de care se îndrăgostește definitiv. Aceasta este data care marchează începutul unei iubiri abnorme, care se va întinde pe durata a 21 de ani și apoi a încă 10 după moartea Laurei (survenită în 1348), și pe care poetul nu va înceta să o invoce pînă la sfîrșitul vieții sale. Așa cum mărturisește în nota asupra ediției din volumul „Rime” poeta și traducătoarea Eta Boeriu (1923–1984), autoarea celei mai bune versiuni în limba română a operei petrarchiene, acesta „cuprinde 129 de sonete din totalul de 318 cîte numără «Canțonierul», precum și 38 de alte compuneri poetice, canțone, sextine, balade și madrigale (după denumirea în care ele figurează în alte ediții), din totalul de 48 care întregesc alături de sonete numărul de 366 de poezii destinate de autor lecturii zilnice pe un an întreg.”
Poemele din „Canțonierul” sînt grupate în două părți: „Întru viața Madonei Laura”, cea mai amplă și „Întru moartea Madonei Laura”, care așa cum amintește aceeași traducătoare, oferă „cititorului posibilitatea de a înțelege valoarea estetică și umană a operei și a poetului, înlesnindu-i pătrunderea în aura dulce-amară a «Canțonierului», fără a-i lua însă posibilitatea de a cunoaște și cealaltă față a lui Petrarca, pe care lacrimile nu izvorăsc din din dragoste pentru Laura, ci din durerea pricinuită de rănile ce însîngerau trupul Italiei dezmembrate.”
** Traducere, antologare, note și tabel cronologic de Eta Boeriu, cu un cuvînt înainte de Alexandru Balaci, Editura Univers, București, 1970
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu