Memento

Constantin Noica*

(12. VII.1909–4.XII.1987)

Constantin Noica, un portret de © Dinu Lazăr.

„Bisericuțele noastre

Recitesc, la capătul călătoriei: «Sunt încîntătoare bisericuțele acestea ale Bucovinei» și mă cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumativă, asta să fie exclamația finală față de tot ce ți-a trecut pe dinaintea ochilor, cînd cercetezi întîia oară Bucovina?
Exclamația e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor și al gigantescului de factură gotică.
E treaba lui, la urmă urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor și califică pe numele lor mic înfăptuiri mari ale trecutului românesc. Dar ne-am însușit și noi, ne-am însușit până la banalizare calificarea aceasta. Și iată în ghidurile noastre, iată în istoriile noastre, iată în inimile noastre cuvîntul gingaș, simțămîntul gingaș: «bisericuțele Bucovinei».
Falsificăm un întreg trecut – cu gingășie. Închipuim o dulce continuitate între natura românească și spiritul românesc, făcînd din bisericile acelea niște apariții ale firii, parcă. Nu sunt zidurile lor simple întregiri ale naturii înconjurătoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori într-o armonie mai vastă? Totul e încîntător, micuț, gingaș.
Dar nu mai vedem? Nu mai înțelegem? Te apropii de Sucevița, cu făgăduiala diminutivului acestuia – cu adevărat fermecător – că vei întîlni un mic giuvaer; dar întîlnești ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poartă grea, și într-o clipă ți se revelează, odată cu scara către cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movileștilor. Căci e putere aici. E voință domnească. E mîndrie și sete de laudă, singură sete care a știut să proiecteze arta în istorie.
Așa e la Voroneț, așa e la Vatra Moldoviței și așa e la Putna. Iar dacă minunea aceastade biserică a Humorului nu e zidită decît de logofătul Teodor Bubuiog, cu atît mai copleșitoare e impresia de putere: așadar nu numai domnitorii erau însetați de măreție, pe vremea aceea!
Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, reține imaginea catedralelor. Dar ce rost are alăturarea catedralelor, de bisericile noastre, cînd alta e măsură lăuntrică? Catedralele sunt ale orașelor, sunt zid lipit de zidul orașelor.
Cînd, în secolul al XVIII-lea, în prea luminatul secol al XVIII-lea, edilii orașului Chartres se hotărîseră să dărîme catedrala, singură pricină care i-a împiedicat s-o facă era că dărîmăturile catedralei ar împiedica circulația. Dar bisericile Bucovinei nu aveau nevoie să covîrșească alte clădiri. Ele stăpîneau natura.
Sînt în mijlocul naturii, și totuși nu sînt ale naturii. E destul să le privești că să vezi că e vorba de artă cultă. Nici o prejudecată fals semănătoristă nu te mai poate îndemna, de astă dată, să faci apel la sufletul țărănesc. E creație conștientă, meșteșug, artă în sensul propriu, în sensul mare. Ne-am lăudat prea mult – și, mai ales, ne-au lăudat alții – cu ce e țărănesc în noi, că să nu ne lăudăm odată cu nețărănescul nostru.
Pictorul de aici împrumută el cîteodată din credințele populare o viziune răzleață, cum ar fi învoiala lui Adam cu diavolul, sau vămile văzduhului; iar zugravul de la Voroneț pune el pe zid, alături de Maica Domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui; – dar nu cu sufletul țărănesc s-a înfăptuit și nu cu el se înțelege fapta aceasta de artă românească. Expresie de putere și expresie de sensibilitate cultă, bisericile acestea dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc.
E, poate, dimensiunea noastră uitată. Și cît de adînc am uitat-o! Ne miniaturizam monumentele, facem din adevăratele noastre catedrale bisericuțe răsărite ici și colo în natură, iar când o curiozitate turistică ni le aruncă în față, singura noastră emoție este tandrețea.
Ce fermecătoare ne par! E păcat, numai, că vîntul și ploile au stricat aproape în întregime, în acești 400–500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a ridicat, natura să le apere.
Și te întorci în orașul cu atîtea vitrine de cristal, îndărătul cărora stau cravate și parfumuri. Te întorci în orașul dezgustului modernist, unde sluțenia caselor noi nu e poleită decît de calitatea geamurilor mari de cristal. Cîțiva metri pătrați din geamurile aceste, cîteva sute de metri pătrați ar salva picturile exterioare ale bisericuțelor noastre. Dar n-am mai avut cristal și pentru ele.
Și vă gîndiți, oare, în noiembrie, cînd bate vîntul, cu ploaia de miazănoapte, vă gîndiți voi, așa cum stați îndărătul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, vă gîndiți că moare cîte un sfînt pe pereții bisericuțelor din Bucovina? Dacă ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre în geamurile voastre de cristal!
Nu, nu e simplă nepăsare și nepricepere. Privim mănăstirile, și nu mai înțelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, și nu creștem, nu îndrăznim. Iar sfinții ne mor pe pereți și în suflete, pentru că nu îndrăznim.”

Constantin Noica

* Filozoful Constantin Noica a urmat cursurile liceului „Spiru Haret” din București, perioadă în care debutează cu eseuri la revista „Vlăstarul” (1927), iar apoi, între 1928 și 1931, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București.
A făcut studii pentru specializare în Franța și a obținut titlul de doctor în filosofie la Universitatea din București, cu teza „Schiță pentru istoria lui «Cum e cu putință ceva nou?»”. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost referent pentru filosofie în cadrul Institutului româno-german de la Berlin și a editat, împreună cu C. Floru și Mircea Vulcănescu, patru cursuri universitare ale profesorului lor Nae Ionescu și anuarul „Izvoare de filosofie”.
A avut, între anii 1949–1958 domiciliul forțat la Cîmpulung-Muscel, iar între decembrie 1958 – august 1964 a fost deținut politic. S-a retras la Păltiniș în anul 1975, unde și este înmormîntat.
Începînd cu 1965 a fost cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei Române, pînă la pensionare, în 1975. În 1988 i-a fost acordat Premiul Herder, iar în 1990 a fost primit membru post-mortem al Academiei Române.
În final, amintim o parte din opera sa, „hotar de preț filosofiei românești”: „Mathesis sau bucuriile simple” (1934), „Pagini despre sufletul românesc” (1944), „Rostirea filosofică românească” (1970), „Creație și frumos în rostirea românească” (1973), „Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești” (1975), „Sentimentul românesc al ființei” (1978), „Povestiri despre om” (1980), „Devenirea întru ființă” (1981), „De dignitate Europae” (1988), „Introducere la miracolul Eminescian” (1992).
În fotografie,