MEMENTO

Octavian Paler
(2 iulie 1926, Lisa, Brașov – 7 mai 2007, București)

Ceilalți lupi m-ar sfîșia dacă ar ști că urletul meu e, de fapt, un plîns.

(O. P.)

„(...) La drept vorbind, tare aș vrea să pot fi atît de naivă, să pot crede și eu, ca dumneavoastră, în ce ziceau grecii despre fericire. Dar nu pot.
De altfel, viața mea nu e deloc pasionantă. Cei mai mulți zic: «Viața mea, ce roman!». Eu nu pretind asta. Ce roman să iasă din ce-am trăit eu? Prostii, domnule. Să lăsăm literatura în pace. Sunt o persoană atît de insignifiantă încît sunt deopotrivă de neimportante și hotărîrile mele și slăbiciunile mele. Și apoi mi-aș uza și mai mult inima. Și așa nu mă mai poate ajuta ea mult. N-are rost s-o stresez în plus, povestindu-vă o viață destul de goală. Viața unei femei oarecare ciopîrțită la trup și la suflet. Pe deasupra nu mai sunt nici tînără și am alte idei decît dumneavoastră.”

Scrisoare din partea unei necunoscute (I) în Polemici cordiale, Polirom, 2008

„Cred că dragostea ne ridică în propriii noștri ochi.”

„Și cât de mult ai vrea să fii așa cum te vede celălalt! Ai dori și chiar încerci să micșorezi distanța dintre ceea ce știi că ești în realitate și ceea ce intuiești că vede în tine cel pe care-l iubești. (…) În fond, nu există decât un singur fel de a trăi dragostea: trăind-o.”
„Credeți cumva că «a iubi prea mult viața» și «sinuciderea» nu sunt compatibile? Eu aș zice că aproape se presupun. (…) Cum era să mărturisesc că eu trăiesc de ani de zile cu ideea sinuciderii în cap? E adevărat, n-am avut niciodată impulsul de a întinde mâna spre plicul cu somnifere și de a le înghiți pe toate, dar am cochetat cu acest gând morbid. (…) Mă credeți sau nu, între disperarea care mă strânge de gât când mă uit cum se clatină oțetarii, aflați dincolo de zidul curții mele, sub rafalele vântului, din pricina gândului că într-o zi n-o să-i mai văd, și ispita, bolnăvicioasă poate, de a scăpa de toate problemele nu e decât o muchie de cuțit.”
„Nu mă număr printre cei care socotesc anormale conflictele dintre generații. (…) În consecință, nu că bătrânii sunt contestați azi cu glas tare m-a surprins. Mă așteptam la asta. Ceea ce m-a șocat a fost altceva. Descoperirea că provocăm ură! Da, da, ură. Nu exagerez. Și mărturisesc că pentru o asemenea descoperire nu eram pregătit. (…) Acum e aproape o modă, am impresia, să ni se arate celor cu mai puțin viitor că suntem niște «vechituri». De parcă ni s-ar reproșa că încă existăm!”

Autoportret într-o oglindă spartă, Polirom, 2011

 

„Poate că dragostea este adevărul cel mai puțin absurd în această lume care nu duce lipsă de absurdități. Și poate că răspunsul cel mai simplu și, totodată, concret la întrebările complicate ale filosofiei este cel pe care adolescenții îl găsesc singuri, sărutîndu-se prin parcuri. Un bărbat și o femeie care se iubesc corectează în parte ceea ce e rău alcătuit în creația lumii.”

Capcane în Rugați-vă să nu vă crească aripi, editura Polirom, 2012

„Mai actual ca niciodată, Octavian Paler nu a dat lecții, nu a lansat apeluri către nimeni, și-a asumat lucid vulnerabilitatea. Dar această vulnerabilitate încapsulată devine armă redutabilă. «Pericolul civilității» e mai feroce, ca revelator, decît oricînd, pentru o lume în care nu se minte mai puțin, ci mai cinic și mai divers, o lume în care ne trăim libertatea urît. Nu ne rămîne decît să visăm la una mai bună, să sperăm la într-o lume în care Octavian Paler nu va mai avea succesul de care se bucură în prezent.”

Nicoleta Sălcudeanu

(din prefața la volumul Polemici cordiale, Polirom, 2008)

Prozator și jurnalist, poet, eseist, moralist și memorialist, scriitor total, Paler a fost un elev strălucit și un student eminent (calitate în care s-a bucurat de îndrumarea nemijlocită a profesorului și criticului literar Tudor Vianu), absolvent al Facultății de Litere și Filosofie și al Facultății de Drept din București. A debutat editorial relativ tîrziu, cu un volum de poeme, „Umbra cuvintelor” (1949), an în care și-a început și cariera jurnalistică, ajungînd rapid director al Televiziunii Naționale Române, apoi redactor șef la cotidianul „România Liberă” (pînă în anul 1983, cînd a fost demis din rațiuni politice). Ca scriitor, a debutat publicistic în anul 1958 în revista „Luceafărul”. În urma criticii aduse regimului ceaușist, a fost acuzat de orientări pro-occidentale și i s-a stabilit domiciliu forțat, de asemenea interzicîndu-i-se participarea la anumite activități publice, jurnalistice și editoriale. Au urmat, pe linia jurnalelor de călătorie și a literaturii parabolice, volumele care l-au așezat în rîndul celor mai valoroși scriitori români contemporani: „Drumuri prin memorie. Egipt-Grecia” (1972), „Drumuri prin memorie. Italia” (1974), „Mitologii subiective” (1975), „Apărarea lui Galilei” (1978, Premiul Academiei Române), „Scrisori imaginare” (1979), „Caminante” (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Viața pe un peron” (1981), „Polemici cordiale” (1983), „Un om norocos” (1984), „Un muzeu în labirint” (1986), „Viața ca o coridă” (1987).
După 1990 a revenit în jurnalistică, devenind un apreciat analist politic. S-a dedicat eseisticii, dar a scris atât proză cît și poezie. I-au apărut reeditări succesive ale scrierilor de pînă atunci dar și volume noi: „Don Quijote în est” (1993), „Vremea întrebărilor” (1995), „Aventuri solitare” (1996), „Deșertul pentru totdeauna” (2001), „Autoportret într-o oglindă spartă” (2004). Postum i-au apărut volumele „Calomnii mitologice” (2007), „Convorbiri cu Octavian Paler (conlocutor Daniel Cristea-Enache, 2007), „Poeme” (2008), „Rugați-vă să nu vă crească aripi” (2010).
În anul 2003 i s-a conferit prin decret prezidențial „Ordinul național «Steaua României», în grad de cavaler.