Unde s-a dus Paradisul?*
„(...) fiecare om, indiferent de condiția sa socială, poartă în el forma întreagă a condiției umane. A te zugrăvi pe tine, dacă o faci cu bună-credință și fără concesii, înseamnă a-i zugrăvi pe toți. Și, deși concluzia acestei înțelepciuni de la sfârșit pare conținută în premisele primelor scrieri, nu este așa. Îți trebuie o viață ca să desoperi cum trebuie să te privești ca să te descoperi cu adevărat. Și, dacă ai noroc, o viață îți ajunge ca să-ți descoperi tema vieții. Nu toți au norocul să-și înțeleagă la timp inima, ca să priceapă ce le stă cu adevărat la inimă. Retrospetiv, cele mai multe viețiarată ca un câmp de bătălii pierdute, ratate ori neduse la timp; sau, poate, ca o mare bătălie greșit dusă, complet alături e ceea ce ne fusese cu adevărat propriu, menit ori sortit potrivit ființei – cam ca în reflecția amară a lui Charles Swann, de la sfârșit, cînd nimic nu se mai poate face ori schimba:Și când te gândești că mi-am pierdut atâția ani din viață, că am vrut să mor, că am simțit cea mai mare iubire, pentru o femeie care nu-mi plăcea, care nu era genul meu!
A trăi cu toată convingerea, mai toată viața, alături de ceea ce ești dincolo de ceea ce poți e poate forma cea mai teribilă a ratării.
Horia-Roman Patapievici
* În Două eseuri despre Paradis și o încheiere (Humanitas, 2019)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu