12.
„Ce încîntător ar fi să poți sta la taifas
între patru ochi cu cineva care gândește la fel cu tine, să împărtășești cu el
plăcerile discuției fără ascunzișuri despre lucrurile amuzante și nebunești din
această lume, dar astfel de prieteni sunt greu de aflat. Dacă trebuie să ai
grijă ca părerile tale să nu se deosebească cu nici o iotă de cele ale
persoanei cu care vorbești, ai putea la fel de bine să fii și singur. Ai putea
crede că un om care ascultă, fiind, în mare, de acord cu spusele celuilalt, dar
are păreri diferite în privința unor chestiuni mărunte – care poate să respingă
o părere, zicând: «Cum aș putea să fiu de acord?» ori susține: «Tocmai din
pricina ‹asta› situația ‹e aceea› –, ți-ar aduce mare alinare
când ești plictisit , dar, de fapt, dacă s-ar rosti ceva pentru care să fie
nevoie de dezvinovățiri* – desigur, chiar și când stai de vorbă cu oameni care
nu gândesc la fel ca tine, deosebirile legate de obișnuitele bârfeli mărunte
n-au importanță –, îți dai seama cu mâhnire ce depărtare e între acest om și
prietenii adevărați pe care îi porți în inimă.”
„Dacă un bărbat trecut de patruzeci de ani are
o poveste de dragoste tăinuită, ce poți face? Însă, dacă vorbește deschis
despre ea, ori glumește despre relațiile sale cu femei ori despre problemele personale
ale altor oameni, e un lucru necuvenit la vîrsta lui, și e urît.
În general, nimic nu-i mai supărător de auzit
ori de văzut ca un om bătrân care se amestecă printre tineri și spune astfel de
povești, nădăjduind să se facă plăcut; ori o persoană care nu e distinsă
adresându-se unui om vestit de parcă ar fi prieteni la cataramă; ori un sărac,
căruia-i plac ospețele, dându-se peste cap ca să-și distreze oaspeții”.
KENKŌ
(Urabe no Kaneyoshi, 1283?–1350?; din volumul „TSUREZUREGUSA. Însemnări din ceasuri de zăbavă”, Humanitas, 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu