Gînduri cu elice (de Crăciun)

 

Prost să fii, da’ să-ţi revii, zice-o vorbă din bătrîni! Dar numai cei ce și-au revenit pot povesti cît e de greu! Să-ți revii. De cînd mă chinuiam să dezleg un mister, care din fragedă pruncie nu-mi dădea pace! Adică din vremurile străvechi în care mergeam cu ciutanii de vîrsta mea, la colindat... Am înţeles majoritatea mesajelor colindelor noastre – unele mai voalate, altele mai transparente – numai refrenul acela obsedant, ca o parolă, „leru-i ler”, nu l-am putut descifra, în ruptul capului… Nici cărţile unor titani în branșă, precum Bârlea, Fochi ori Ghinoiu, care vorbeau despre habar nu știu ce interjecţii, onomatopee şi eufonii complicate, nu mi-au putut desluşi enigma: ce e și de ce e „leru-i ler”? 

Asta pînă deunăzi, cînd mă preumblam absent, singur și puțin trist (precum un pescăruș baptist, n-am avut altă rimă la îndemînă!) printre rafturile unui supermagazin, din ale cărui difuzoare se auzea tînguirea titanului colindelor româneşti, nimeni altul decît rapsodul Hruşcă şi căruia era cît p-aci să-i zic ceva printre dinți, mărunţel, inofensiv, fără violenţă, în gînd… Dar am ciulit deodată urechile şi, brusc, am trăit revelația. Sau ea m-a trăit pe mine, aproape că nu mai contează... Maître Ștefan Hruşcă mi-a dezlegat (fără să vrea, evident!) enigma care mă muncea de-o viaţă, mai abitir decît îl munceau muncile alea grele pe Hercules. Și tot el mi-a oferit răspunsul... 

Păi, sigur că da, dom’le, „leru-i ler” (şi nici n-are cum fi altfel!), pentru că, în mod absolut logic, irefutabil şi fix din aceleaşi motive, „linu-i lin” (care şi el, desigur, n-are cum fi altfel!). Q.e.d.

(Colindători, 1915)