 |
De la stînga la dreapta:
Alfred Mertl, Emil Popescu, Nichita Stănescu și Mircea Petrescu,
colegi și prieteni în ultimul an de liceu (1952)
(fotografie din arhiva familiei dr. Alfred Mertl) |
De la nuntă, pe drumul spre mormânt.
Sâmbătă, 10 decembrie 1983. Pentru Nichita Stănescu începe numărătoarea inversă. Viaţa sa atârnă de un număr finit de ore. Poetul se află împreună cu soţia sa, Dora, la Drobeta Turnu Severin pentru a-l cununa pe bunul său prieten Alexandru Dan Condeescu şi pe soţia sa, Ofelia. Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezeşte târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Şi totuşi, împreună cu cei doi tineri căsătoriţi şi cu Dora face planuri de viitor. Deşi iniţial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăşte să se întoarcă cu toţii, a doua zi la Bucureşti. Luni, 12 decembrie, de dimineaţă nu se trezeşte la timp ca să prindă trenul (artiştii din Reşiţa spun că în data de 9 decembrie, trupa de teatru reşiţeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta Bucureşti–Timişoara – n.m., I.G.). Doarme din nou până spre prânz şi refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea şi doarme agitat până la Bucureşti. Trenul intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu îşi aminteşte întâmplarea, despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul de Urgenţă Floreasca. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…” Până la maşină şi apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conştient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La cîteva minute după ora 2 noaptea, lupta s-a sfîrşit şi Nichita a murit. Stop cardio-respirator (autorul preia din ceea ce a auzit – n.m., I.G.). De gardă era dr. Chirilă. Acesta scrie peste ani: „Am fost medic la Spitalul de Urgenţă. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat şi am conlucrat cu secţia de terapie intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu, în ziua trecerii lui la cele veşnice. Am încercat zilele acestea să scot din arhivă foaia de observaţie clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în faţă, acea zi, acele ore. Nu am reuşit pentru că spitalul nu arhivează suferinţe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte cuvintele sale: «Mi-e o sete sălbatică»… M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decît o simplă deshidratare organică.”
 |
Nichita cu Gabriela Melinescu
(1966) |
Nunta fatală.
Nichita a murit cu zile – declara pictorul Mihai Bandac în 1989. Cînd încerci să afli adevăruri pe care unii le ascund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Nichita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorît prietenii. Nu din voinţă, ci din neglijenţă, egoism sau iresponsabilitate. Există, evident, prezumţia fatalistă că aşa trebuia să se întmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atît mai mult cu cât nimeni nu şi-a recunoscut până acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului. În vara lui ’83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în Bucureşti. Nichita Stănescu le-a fost naş, aşa cum le promisese. Proaspăt căsătoriţii au hotărît să mai facă însă o nuntă la Drobeta Turnu Severin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit şi bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins... Cununia religioasă a fost oficiată la Turnu Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot şi l-a rugat: Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine. Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorinţa. A urmat nunta, care a avut loc în sala îngheţată a unei case de cultură. S-a dat şi darul, care a fost conform aşteptărilor, căci prezenţa naşului ridicase mulţumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers până în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopţii şi-a dat seama că nu mai rezistă. „În timpul nunţii, am plecat la preot acasă pentru a vedea nişte cărţi – povesteşte Dora. Nichita s-a simţit foarte bine, i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa... Am mers acasă şi am dormit. A doua zi dimineaţa am luat masa cu mirii şi am hotărât plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simţit bine”... Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Judeţene Mehedinţi, o consideră pe Ofelia autorul moral al morţii lui Nichita. Au fost şi alţii, mulţi, care afirmă (dar numai confidenţial!) acelaşi lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în „Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi” (1989), declara: „Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simţea epuizat şi, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ţine şi fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediţia orăşenească. Afirm şi cu această ocazie, şi o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile”.
 |
Nichita alături de mama sa, doamna Tatiana Stănescu
(1970) |
S-a prăpădit Nichita
„De la acel telefon matinal care-mi anunţa o veste absurdă prin glasul de nerecunoscut al lui Fănuş: S-a prăpădit Nichita, din acea dimineaţă blestemată de decembrie treisprezece, ghilotina receptorului mi-a retezat brutal contactul cu realitatea. Am căzut secat de puteri într-un fotoliu şi preţ de câteva momente n-am putut distinge conturul vreunui obiect din cameră. Orbisem vremelnic şi sângele retras în tulpine neştiute, refuza să mă vitalizeze. Era dimineaţă şi auzeam vag forfota oraşului trezit din somnul îngheţat al nopţii. Fetiţa mea se pregătea să meargă la şcoală şi mă întreba ce s-a întîmplat şi nu ştiam ce să-i răspund şi a plecat cu sufletul tulburat, crezând că mi se făcuse rău sau că primisem o veste pe care nu voiam s-o împărtăşesc nimănui. Apoi, dislocaţia sentimentală, golul oscilând albăstrui ca în tubul unui termometru părăsit de mercur (altă prezentare literară a unei morţi cât de poate de concretă şi tragică în esenţa ei – n.m., I.G.). Neputinţa de a plânge, de fapt, de a înţelege ceea ce era de neînţeles, efortul raţiunii de-a triumfa asupra inevitabilului produs deja, se încăpăţâna într-o bărbăţie prosteascã, vecină cu demnitatea insului prins în solemnităţi de rutină. Apoi, dorinţa puerilă de-a mă convinge. Clipa întâlnirii cu trupul lui Nichita inert, aşezat pe un banal pat de spital. Chipul frumos de adolescent mirat şi surâsul, ah! surâsul lui ironic, şugubăţ, zâmbetul din colţul drept al obrazului prin care-şi prevestea şotiile duioase (poetul Cezar Ivănescu relatează că autopsierul de serviciu Marian Paraschivescu, de la morga Spitalului Floreasca ar fi spus că a intervenit el cu fard şi fond de ten şi i-a făcut o figură senină şi surâzătoare – n.m., I.G.). Lucid şi impersonal, refuzam să accept evidenţa!… Două bătrânele, sprijinindu-se în lumânări, în halate de spital, cu figuri triste şi suferinde, ca două ursitoare. Nichita zâmbea în costumul său de gală, celebrul costum maro cu dungi, în armura căruia primise Herderul, Cununa de aur şi, acum, Cununa nemişcării. Pantofii noi-nouţi, cu talpă necălcată, şedeau alipiţi în vârfuri, pregătiţi pentru un drum al plutirii. Mâinile i se odihneau pe piept şi cea dreaptă încremenise cu degetul arătător săltat peste cel mare, purtând între distanţa indecibilă un condei imaginar de sticlă sau abur… Nimic nu dovedea că ne părăsise, şi cu atât mai absurdă mi se părea poziţia lui de contemplare cu ochii închişi şi mă revoltam contra împietririi mele, şi nici măcar n-am putut să-l mângîi sau să fac un alt gest care să demonstreze (cui?), necuprinsa-mi durere. După o vreme, în acea încăpere sărăcăcioasă şi albă au început să vină necunoscuţi, tineri cu lacrima reţinută în gene, şi privindu-l cum se odihneşte pe orizontala niciodată râvnită, am atins mecanic marginea patului. ” (Mircea Micu în volumul „Întâmplări cu scriitori şi alte năluciri”).
Ioan Groșescu
(din volumul Posteritatea lui Nichita Stănescu, în curs de apariție)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu