Poemoteca (ultima pe anul ăsta)

 

Botezul

Un ou de struț, ouat de-o struță

Era purtat într-o căruță.

Și dat exemplu la găini

De cum se ouă prin vecini.

Dar struțul ce era în ou:

– „Afarʼ mijește de-un ev nou,

Iar eu aicea – în cavou!”

Și-n coajă el izbind cu ciocul

Ieși să-și caute norocul.

Și lumea zisă: Dobitocul!

Marin Sorescu

(din volumul „O aripă și-un picior”, ed. Albatros, 1970)

Suport muzical, Sergiu Cioiu

Orație de Anul Nou

Anul Nou cu bucurie,

Care acum a și sosit,

Pentru voi doresc să fie

Unul foarte fericit!

Clin dʼoeil

 

Specialiștii spun că femeile ating un maximum de frumusețe la 35 de ani,

iar bărbații la minimum 100.000 de euro.

Dacă un bărbat are 70 de ani și iubita lui 25, întrebarea care se pune e: câți bani are bărbatul? 

Raftul cărților

 

12.

„Ce încîntător ar fi să poți sta la taifas între patru ochi cu cineva care gândește la fel cu tine, să împărtășești cu el plăcerile discuției fără ascunzișuri despre lucrurile amuzante și nebunești din această lume, dar astfel de prieteni sunt greu de aflat. Dacă trebuie să ai grijă ca părerile tale să nu se deosebească cu nici o iotă de cele ale persoanei cu care vorbești, ai putea la fel de bine să fii și singur. Ai putea crede că un om care ascultă, fiind, în mare, de acord cu spusele celuilalt, dar are păreri diferite în privința unor chestiuni mărunte – care poate să respingă o părere, zicând: «Cum aș putea să fiu de acord?» ori susține: «Tocmai din pricina ‹asta› situația ‹e aceea› –, ți-ar aduce mare alinare când ești plictisit , dar, de fapt, dacă s-ar rosti ceva pentru care să fie nevoie de dezvinovățiri* – desigur, chiar și când stai de vorbă cu oameni care nu gândesc la fel ca tine, deosebirile legate de obișnuitele bârfeli mărunte n-au importanță –, îți dai seama cu mâhnire ce depărtare e între acest om și prietenii adevărați pe care îi porți în inimă.”

 * Acest pasaj este ambiguu. Cuvintele ‹sukoshi kakotsu kata mo› au fost interpretate și ca „dacă atunci când te plângi de lume nu ești de acord” sau „dacă există ceva cu care ambele părți nu sunt de acord”.

 113.

„Dacă un bărbat trecut de patruzeci de ani are o poveste de dragoste tăinuită, ce poți face? Însă, dacă vorbește deschis despre ea, ori glumește despre relațiile sale cu femei ori despre problemele personale ale altor oameni, e un lucru necuvenit la vîrsta lui, și e urît.

În general, nimic nu-i mai supărător de auzit ori de văzut ca un om bătrân care se amestecă printre tineri și spune astfel de povești, nădăjduind să se facă plăcut; ori o persoană care nu e distinsă adresându-se unui om vestit de parcă ar fi prieteni la cataramă; ori un sărac, căruia-i plac ospețele, dându-se peste cap ca să-și distreze oaspeții”.

KENKŌ

(Urabe no Kaneyoshi, 1283?–1350?; din volumul „TSUREZUREGUSA. Însemnări din ceasuri de zăbavă”, Humanitas, 2015)

Poemoteca

Ion Stratan recită poemele*:

1. Stop

2. Mama mare

3. Moarte în copilărie

4. Încă

* * din volumul „Urechea vorbitoare” de Ion Stratan. Poeme rostite la radio (1992-1997), ed. „Casa Radio”, București, 2019, ediție îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu. Cu 15 desene originale de Tudor Jebeleanu și o postfață de Bogdan Ghiu (CD+Carte)

N.B. Muzeul Național al Literaturii Române, în colaborare cu Casa Radio, a organizat marţi, 26 noiembrie 2019, în Sala „Perpessicius” a muzeului, lansarea audiobook-ului „Urechea vorbitoare” de Ion Stratan. Despre volum și autor au vorbit: Bogdan Ghiu, Florin Iaru și Călin-Andrei Mihăilescu.

„Ion Stratan a înmulţit genetic limba română, prin multiplicarea ameţitoare şi infinit amoroasă, dătătoare şi generatoare de dragoste, a contactelor dintre cuvintele acestei limbi. În poezia lui Ion Stratan s-a produs «infinitizarea», universalizarea prin «babelizare» lăuntrică a limbii române, relansarea ei din punctul de vedere al fiecărui cuvânt în parte. În poezia lui Ion Stratan, toate cuvintele stau de vorbă, fac societate şi fac amor, producând lumi alternative: în caz de dezastru (cel pe care-l trăim permanent, în mod cotidian), avem o infinitate de lumi posibile, una mai bună ca alta, în care să ne mutăm. Afirm, chiar, că Ion Stratan va rămâne în istoria mare şi «scurtă» a poeziei române cu titlul de cel mai avansat şi mai temerar poet al nebuniei limbajului din limbă.”

Bogdan Ghiu  

(în „România literară”, nr. 43 / 2005)

„Din adâncimea lor, versurile lui Stratan salvează apariţiile şi aparenţele pe când el, ca esenţele, poate să fi trecut neobservat. Iubea ironia cu forţa naturală a celui ce o creează. Poantele sale lăsau amprentele de pe nisip să îl urmeze pe el, poet de pură elită, în democraţia lirică. Unii, poate fără să o ştie, intempestiv, se vor regăsi în arta lui şi astfel se vor întâlni prin a nu se supune blestemului de-a fi. La imperfectul liberal şi neutru folosit pentru cei plecaţi Dincolo sau Dincoace, a lui era o limbă în care doar el ştia scrie, spre-a nu se şti (,) singur. (…) Sub barba patriarhă şi-adâncile-i plete a căror aură lăsa să i se ghicească doar faţa, Stratan ne şoptea lucruri asupra cărora merită, merităm să ne aplecăm.”

Călin-Andrei Mihăilescu

(în „Ante-cuvânt”-ul la antologia Criminalii şi crinii de Ion Stratan, apărută la editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2018)

Crăciun binecuvîntat!

„A vrut să fie copil, pentru ca tu să poți deveni un om perfect;

a fost înfășat în scutece, pentru ca tu să scapi de lanțurile morții;

s-a născut în grajd, pentru a te înălța deasupra altarului;

a fost îngropat în pământ, pentru ca tu să ajungi în ceruri.”

Sf. Ambrozie

(„Povestirea Evangheliei după Luca”) 

Albrecht Dürer, Închinarea magilor (1504), Florența, Galeria Uffizi

Gînduri cu elice (de Crăciun)

 

Prost să fii, da’ să-ţi revii, zice-o vorbă din bătrîni! Dar numai cei ce și-au revenit pot povesti cît e de greu! Să-ți revii. De cînd mă chinuiam să dezleg un mister, care din fragedă pruncie nu-mi dădea pace! Adică din vremurile străvechi în care mergeam cu ciutanii de vîrsta mea, la colindat... Am înţeles majoritatea mesajelor colindelor noastre – unele mai voalate, altele mai transparente – numai refrenul acela obsedant, ca o parolă, „leru-i ler”, nu l-am putut descifra, în ruptul capului… Nici cărţile unor titani în branșă, precum Bârlea, Fochi ori Ghinoiu, care vorbeau despre habar nu știu ce interjecţii, onomatopee şi eufonii complicate, nu mi-au putut desluşi enigma: ce e și de ce e „leru-i ler”? 

Asta pînă deunăzi, cînd mă preumblam absent, singur și puțin trist (precum un pescăruș baptist, n-am avut altă rimă la îndemînă!) printre rafturile unui supermagazin, din ale cărui difuzoare se auzea tînguirea titanului colindelor româneşti, nimeni altul decît rapsodul Hruşcă şi căruia era cît p-aci să-i zic ceva printre dinți, mărunţel, inofensiv, fără violenţă, în gînd… Dar am ciulit deodată urechile şi, brusc, am trăit revelația. Sau ea m-a trăit pe mine, aproape că nu mai contează... Maître Ștefan Hruşcă mi-a dezlegat (fără să vrea, evident!) enigma care mă muncea de-o viaţă, mai abitir decît îl munceau muncile alea grele pe Hercules. Și tot el mi-a oferit răspunsul... 

Păi, sigur că da, dom’le, „leru-i ler” (şi nici n-are cum fi altfel!), pentru că, în mod absolut logic, irefutabil şi fix din aceleaşi motive, „linu-i lin” (care şi el, desigur, n-are cum fi altfel!). Q.e.d.

(Colindători, 1915)

Vise & Amintiri

O eternitate de-o clipă: cu Ioana la „Museum of Fine Arts”, Boston... 

(octombrie 2015; foto: Vlad)

Bibliophilia

O carte tipărită înseamnă, pentru mine, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată şi legată, mergînd pînă la cele mai mici detalii grafice) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Pentru că o carte tipărită se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd o carte îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia ei. În caz contrar, ea moare. Moare şi se transformă într-un alt fel de mobilă, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît este de valoroasă, cade într-un fel de desuetudine. Este atinsă de decrepitudine. Pentru a rămîne viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii sufletului, amirosită, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte frumoasă şi o femeie frumoasă, de cele mai multe ori, nu există deosebiri semnificative...

Memento

Șase ani fără Joe Cocker...

Alături de mama sa...

La Roma în 1982

2007. Primind Order of the British Empire 
(cea mai înaltă disticție a Regatului Unit al Marii Britanii)
de la prințul Charles, pentru merite excepționale în slujba muzicii...

Sir Joe Cocker
(2007)

...și cîteva dintre piesele și interpreții devenirii sale muzicale, cum obișnuia să spună: «Respect» (Aretha Franklin), «Rock Island Line » (Lonnie Donegan), «All Along The Watchtower» (Jimi Hendrix), «Rag Mama Rag» (The Band), «Layla» (Derek & The Dominos), «Iʼm Your Hoochie Coochie Man» (Muddy Waters), «Bridge Over Troubled Water» (Simon and Garfunkel), «Forty Thousand Headmen» (Traffic), «Letʼs Get It On» (Marvin Gaye) și «Whole Lotta Shakin» (Jerry Lee Lewis)...

Noubliez Jamais

(feat. Catherine Deneuve)

Vise & Amintiri

22 decembrie 2003, foaierul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești.

După un concert organizat de Asociația Culturală „Jazz Forum 03”. O parte a membrilor fondatori ai asociației, printre care și regretații noștri prieteni

Marian Ruscu, Ioan Dobrescu, Andrei Tudorache și Alexandru „Puiu” Comănescu,

plecați spre o lume mai bună...

Dumnezeu să-i ocrotească și să-i aibă-n grijă!

Alături de noi, pianistul Marius Vernescu și criticul muzical Alexandru Șipa.

(fotografie comunicată de Dan Costineanu)

Nichita Stănescu ne priveşte dintr-o stea

De la stînga la dreapta:
Alfred Mertl, Emil Popescu, Nichita Stănescu și Mircea Petrescu, 
colegi și prieteni în ultimul an de liceu (1952)
(fotografie din arhiva familiei dr. Alfred Mertl)

De la nuntă, pe drumul spre mormânt.

Sâmbătă, 10 decembrie 1983. Pentru Nichita Stănescu începe numărătoarea inversă. Viaţa sa atârnă de un număr finit de ore. Poetul se află împreună cu soţia sa, Dora, la Drobeta Turnu Severin pentru a-l cununa pe bunul său prieten Alexandru Dan Condeescu şi pe soţia sa, Ofelia. Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezeşte târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Şi totuşi, împreună cu cei doi tineri căsătoriţi şi cu Dora face planuri de viitor. Deşi iniţial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăşte să se întoarcă cu toţii, a doua zi la Bucureşti. Luni, 12 decembrie, de dimineaţă nu se trezeşte la timp ca să prindă trenul (artiştii din Reşiţa spun că în data de 9 decembrie, trupa de teatru reşiţeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta Bucureşti–Timişoara – n.m., I.G.). Doarme din nou până spre prânz şi refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea şi doarme agitat până la Bucureşti. Trenul intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu îşi aminteşte întâmplarea, despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul de Urgenţă Floreasca. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…” Până la maşină şi apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conştient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La cîteva minute după ora 2 noaptea, lupta s-a sfîrşit şi Nichita a murit. Stop cardio-respirator (autorul preia din ceea ce a auzit – n.m., I.G.). De gardă era dr. Chirilă. Acesta scrie peste ani: „Am fost medic la Spitalul de Urgenţă. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat şi am conlucrat cu secţia de terapie intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu, în ziua trecerii lui la cele veşnice. Am încercat zilele acestea să scot din arhivă foaia de observaţie clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în faţă, acea zi, acele ore. Nu am reuşit pentru că spitalul nu arhivează suferinţe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte cuvintele sale: «Mi-e o sete sălbatică»… M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decît o simplă deshidratare organică.”

Nichita cu Gabriela Melinescu
(1966)

Nunta fatală.

Nichita a murit cu zile – declara pictorul Mihai Bandac în 1989. Cînd încerci să afli adevăruri pe care unii le ascund, uneori descoperi lucruri pe care ai fi preferat să nu le afli. În cazul lui Nichita se poate spune că, din păcate, pe el l-au omorît prietenii. Nu din voinţă, ci din neglijenţă, egoism sau iresponsabilitate. Există, evident, prezumţia fatalistă că aşa trebuia să se întmple. Probabil e adevărat, dar asta nu exclude responsabilitatea personală a făptuitorului moral. Cu atît mai mult cu cât nimeni nu şi-a recunoscut până acum vreo vină. S-a pus totul pe seama destinului. În vara lui ’83, Alexandru Condeescu s-a căsătorit cu Ofelia Rotaru. Cununia civilă a avut loc în Bucureşti. Nichita Stănescu le-a fost naş, aşa cum le promisese. Proaspăt căsătoriţii au hotărît să mai facă însă o nuntă la Drobeta Turnu Severin, de unde era mireasa. Nichita nu mai voia să meargă. Era obosit şi bolnav. Cu greu, s-a lăsat convins... Cununia religioasă a fost oficiată la Turnu Severin de protopopul Crăciun Pufan. După ce s-a terminat slujba, Nichita s-a apropiat de preot şi l-a rugat: Părinte, mai spune o dată, te rog, Tatăl Nostru. Doar pentru mine. Tulburat, părintele Pufan i-a respectat dorinţa. A urmat nunta, care a avut loc în sala îngheţată a unei case de cultură. S-a dat şi darul, care a fost conform aşteptărilor, căci prezenţa naşului ridicase mulţumitor cota. La un moment dat, lui Nichita i s-a făcut frig. A mers până în casa preotului, să se mai încălzească. A revenit, dar pe la miezul nopţii şi-a dat seama că nu mai rezistă. „În timpul nunţii, am plecat la preot acasă pentru a vedea nişte cărţi – povesteşte Dora. Nichita s-a simţit foarte bine, i-a dedicat preotului poeme. Era o atmosferă caldă. La nuntă nu am mai stat mult. Începuse dansul, le-am lăsat tinerilor dreptul de a se distra, să se fure mireasa... Am mers acasă şi am dormit. A doua zi dimineaţa am luat masa cu mirii şi am hotărât plecarea. În tren, Nichita nu s-a mai simţit bine”... Scriitorul Victor Rusu, directorul Bibliotecii Judeţene Mehedinţi, o consideră pe Ofelia autorul moral al morţii lui Nichita. Au fost şi alţii, mulţi, care afirmă (dar numai confidenţial!) acelaşi lucru. Iar pictorul Mihai Bandac, în „Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi” (1989), declara: „Nichita nu trebuia să facă acel drum din 8, 9, 10, 11 decembrie 1983. Se simţea epuizat şi, fiind răcit, era îngrijorat. Nunta aia cu dar se putea ţine şi fără el, mai ales că era în reluarea sătească, după ediţia orăşenească. Afirm şi cu această ocazie, şi o să afirm mereu, de cîte ori o să pot, că Nichita a murit cu zile”.

Nichita alături de mama sa, doamna Tatiana Stănescu
(1970)

S-a prăpădit Nichita

„De la acel telefon matinal care-mi anunţa o veste absurdă prin glasul de nerecunoscut al lui Fănuş: S-a prăpădit Nichita, din acea dimineaţă blestemată de decembrie treisprezece, ghilotina receptorului mi-a retezat brutal contactul cu realitatea. Am căzut secat de puteri într-un fotoliu şi preţ de câteva momente n-am putut distinge conturul vreunui obiect din cameră. Orbisem vremelnic şi sângele retras în tulpine neştiute, refuza să mă vitalizeze. Era dimineaţă şi auzeam vag forfota oraşului trezit din somnul îngheţat al nopţii. Fetiţa mea se pregătea să meargă la şcoală şi mă întreba ce s-a întîmplat şi nu ştiam ce să-i răspund şi a plecat cu sufletul tulburat, crezând că mi se făcuse rău sau că primisem o veste pe care nu voiam s-o împărtăşesc nimănui. Apoi, dislocaţia sentimentală, golul oscilând albăstrui ca în tubul unui termometru părăsit de mercur (altă prezentare literară a unei morţi cât de poate de concretă şi tragică în esenţa ei – n.m., I.G.). Neputinţa de a plânge, de fapt, de a înţelege ceea ce era de neînţeles, efortul raţiunii de-a triumfa asupra inevitabilului produs deja, se încăpăţâna într-o bărbăţie prosteascã, vecină cu demnitatea insului prins în solemnităţi de rutină. Apoi, dorinţa puerilă de-a mă convinge. Clipa întâlnirii cu trupul lui Nichita inert, aşezat pe un banal pat de spital. Chipul frumos de adolescent mirat şi surâsul, ah! surâsul lui ironic, şugubăţ, zâmbetul din colţul drept al obrazului prin care-şi prevestea şotiile duioase (poetul Cezar Ivănescu relatează că autopsierul de serviciu Marian Paraschivescu, de la morga Spitalului Floreasca ar fi spus că a intervenit el cu fard şi fond de ten şi i-a făcut o figură senină şi surâzătoare – n.m., I.G.). Lucid şi impersonal, refuzam să accept evidenţa!… Două bătrânele, sprijinindu-se în lumânări, în halate de spital, cu figuri triste şi suferinde, ca două ursitoare. Nichita zâmbea în costumul său de gală, celebrul costum maro cu dungi, în armura căruia primise Herderul, Cununa de aur şi, acum, Cununa nemişcării. Pantofii noi-nouţi, cu talpă necălcată, şedeau alipiţi în vârfuri, pregătiţi pentru un drum al plutirii. Mâinile i se odihneau pe piept şi cea dreaptă încremenise cu degetul arătător săltat peste cel mare, purtând între distanţa indecibilă un condei imaginar de sticlă sau abur… Nimic nu dovedea că ne părăsise, şi cu atât mai absurdă mi se părea poziţia lui de contemplare cu ochii închişi şi mă revoltam contra împietririi mele, şi nici măcar n-am putut să-l mângîi sau să fac un alt gest care să demonstreze (cui?), necuprinsa-mi durere. După o vreme, în acea încăpere sărăcăcioasă şi albă au început să vină necunoscuţi, tineri cu lacrima reţinută în gene, şi privindu-l cum se odihneşte pe orizontala niciodată râvnită, am atins mecanic marginea patului. ” (Mircea Micu în volumul „Întâmplări cu scriitori şi alte năluciri”).

Ioan Groșescu

(din volumul Posteritatea lui Nichita Stănescu, în curs de apariție)

Întîlnirile titanilor

Ella Fitzgerald & Joe Pass  

Raftul cărților

 

Eleganța ariciului*

 „Eram sinceră. Mă obișnuisem de mult cu perspectiva unei vieți solitare. A fi săracă, urâtă și pe deasupra, inteligentă, duce, în societățile noastre, la parcursuri sumbre și deziluzionate cu care e mai bine să te deprinzi din vreme. Frumuseții i se iartă totul, chiar și vulgaritatea. Inteligența nu mai pare o dreaptă compensare a lucrurilor, o reechilibrare pe care natura o oferă celor mai puțini favorizați dintre copiii ei…”  

„După toate aparențele, din când în când, adulții își fac timp să șadă și să contemple dezastrul care e viața lor. Atunci se lamentează fără a înțelege și ca niște muște care se izbesc întruna de același geam, se frământă, suferă, se consumă, se deprimă și se întreabă despre angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau să ajungă. Ba, cei mai inteligenți fac din treaba asta o religie: ah, deșertăciunea demnă de dispreț a existenței!”

Muriel Barbery

* Nemira, 2014

Un snop de tăcere...

Nichita în ultimul an de liceu...

„...eu însumi pentru mine, nu am chip. Pentru că mi se modifică de atîtea ori şi atît de repede trăsăturile feţei, încît aş fi în stare să nu mă recunosc într-o fotografie.”

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

Memento

„Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu ființele, ele sunt chiar ființe.” 

Nichita Stănescu

 „Poezia este o fantezie debordantă... Este ca-n muzică.” 

Johnny Răducanu

Cîntec de lună nouă*

 Să-ți mai sfîrșesc povestea cu hoinarul

Care-și furase nopțile pe rînd?...

Ei... pe surîs petale moi de lună,

Îți cad și nu le mai aud căzînd

 

...și greu ce-ți e... și mîinile-ațipite

ți-alunecă din poală-atît de dulci...

Ți-am așternut în ochi un pat albastru...

Hai, vino, somnoroaso să te culci.

Nichita Stănescu

martie ’56

 

Bunule Nichita**

Nichita Stănescu a trecut podul negru. Ce prieten dulce mi-a fost! Timp de aproape treizeci de ani. Luceafăr, ureche la ureche cu Labiș (ce generație damnată!), el și-a pierdut mult repetatele nașteri de geniu tot într-un decembrie răscolit de zăpezi. De acum înainte, deasupra ființelor noastre, ale scriitorilor ce-am atins cumpăna jumătății de veac, vor lumina două nume ce se-nchipuie în două cruci de diamant scuturate de vîntul din munții Bucegi care vestește sufletului numai bucurii.

Decembrie, atît de greu de patimi, se încarcă acum și cu povara suferinței din poezie. Jertfa literelor române după război – Labiș și Nichita – se îngemănează astăzi în timpul unui singur simbol, al ninsorilor arzînd, al fulgerului despicîndu-se pe cele trei brațe ale Dunării, ca să lumineze drumul păsărilor care vin și vor veni mereu întru slăvirea etrnității pămîntului românesc.

Plecînd, Nichita mă lasă fără un umăr, fără un drum care ducea în odaia lui, cu un loc pustiu în vie. Și mai sărac cu o mie de cîntece. Academia nu-i datorează nimic, iar el ei nici atît, sînt două instituții complet separate. Bunule Nichita. Tu care-i auzeai în somn pe pe nenăscuții cîini pe nenăscuții oameni cum îi latră, prefă-te că nu știi că ai murit și întoarce-te la masă. Ne e dor să te-auzim plesnind cuvîntul în moalele capului, tu cel mai dat în Paște dintre noi.

Fănuș Neagu

(1983 )

* Din volumul „Argotice”, ed. Românul, 1992

** Din volumul „A doua carte cu prieteni”, editura Sport-Turism, București, 1985

Paraponu' zilii

 

„Am mai cunoscut oameni care credeau că succesul le dă în primul rând dreptul de a fi bădărani, bădărănia devenea primul privilegiu al notorietății. Ce ușor se schimbă oamenii... În timpul anonimatului par firavi, taciturni, delicați, interiorizați, manierați și, de îndată ce se mijește în depărtare puțină notorietate și o brumă de apreciere unanimă, se îngrașă, se grosolănesc, sînt fericiți că și-au cîștigat prin muncă dreptul de a dormi cu capul pe masă. Și-au pierdut cei mai frumoși ani ai vieții în biblioteci și laboratoare, că să capete în sfârșit dreptul de a fi mitocani în toate împrejurările.” 

Teodor Mazilu

(„Bădăranii de valoare sau cizme pline de naturalețe”)

Raftul revistelor

 

Atitudini este o revistă aflată în cel de-al XII-lea an de existență, ea fiind întemeiată de arhimandritul Justin Pârvu și elaborată de membrii fundației omonime ce-și are sediul la Mănăstirea Paltin din localitatea Petru Vodă (județul Neamț). Publicația apare o dată la două luni, iar textele și bogatul material iconografic din cuprinsul celor o sută de pagini se bucură de o haină grafică elegantă, sobră și, în același timp, foarte modernă.

Cel mai recent număr (67, decembrie 2020) este tot unul cu greutate specifică mare, grație unor texte valoroase aparținînd, pe de o parte, unor nume prestigioase ale ortodoxiei românești și din Grecia, iar pe de alta, unor personalități ale vieții culturale și spirituale autohtone. Fiecare număr are ca punct nodal un „dosar”, conținînd documente (evocări, manuscrise, iconografie, interviuri, mărturisiri) despre o personalitate definitorie aparținînd, fie vieții religioase și teologice, fie provenind din spații culturale sau științifice conexe. Acest număr este dedicat vieții și operei părintelui Porfirie Kavsokalivitul, unanim considerat drept unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul.

 

Din sumar:

«Constantin (Tache) Rodas, biruitorul» de Monahia Fotini (editorial)

* Părintele Porfirie: «Saturi pentru o viață plină de iubire și de bucurie»

* Sfântul Porfirie – un înainte-văzător și mare făcător de minuni. Întâmplări minunate din relatările ucenicilor

* Părintele Justin Pârvu: «Să ne întărim unii pe alții să putem supraviețui în această realitate dură!»

* Părintele Dimitrie Bejan și familia creștină de Monahia Gavriila

* Părintele Gheorghe Calciu: „Trăim într-o lume în care creștinismul nu este aplaudat, nu este iubit“ (predică la prăznuirea Sf. arhidiacon Ștefan)

* Î.P.S. Amfilohie Radovic, mitropolitul Muntenegrului și apărătorul ortodoxiei în vremuri de restriște

* „Testul credinței sau «Bun venit d-le Arie»“ de dr. Galina Răduleanu:

* «Suferința nu este o țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de trăire» (dialog  cu academicianul Radu Ciuceanu)

* „Nu se poate vorbi despre creștinism fără latinitate și nu se poate vorbi despre românism fără creștinism“ de pr. prof. Ionuț Aștefănoae

* «Unde sunt marele progres tehnologic și atotputernicia omului?» de Î.P.S. Serafim de Pireu

* «Cum să ne raportăm corect la pandemie?» (sugestii ale părinților duhovnicești Ierótheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos, starețul Efrem Vatopedinul și ieromonahul Chiril de la Mănăstirea Vatoped)

* «Lucrurile se desfășoară în ritm alert spre o nouă tragedie» de Aspazia Oțel Petrescu

Întîlnirile titanilor

Frank Zappa & Steve Vai

Zappa

Live In Barcelona

(1988)

Clin dʼoeil

Tragedie într-un muzeu de artă. Un hoț român, de etnie neprecizată, se află în stare gravă la spital după ce a încercat să fure un tablou electric!

*

Culmea jafului. Să furi o țară timp de 30 de ani și să primești pensie specială.

*

Beneficiile democrației. Un cîine gîndea în sinea lui: „Stăpînii ăștia mi-au lungit lanțul cu 2 metri, mi-au tras strachina cu haleală la 3 metri, în schimb, pot lătra după pofta inimii!”

*

Un turist în Ardeal.

– Auzi, bade, unde aveți voi cazanele de palincă în sat?

– Fătuʼ tatii, vezi mătăluță biserica ceea?

– Da!

– Apăi, numaʼ acolo nu! *

Roșiile din supermarketuri au început să reziste mai mult decît lădițele.

*

Din secretele bucătăriei chinezești:

1. Dacă mîncarea te mușcă, e proaspătă!

2. Un cîine care încă latră nu e prăjit suficient!

*

Cred că am făcut rosé în gît. Am și-o tuse demi-seacă...

*

Admitere la școala de poliție.

– Bună zioa! Ne trebe neapărat bacuʼ ca să ne înscriem la examen?

– Dacă îl are unul dintre părinți, merge și cu împuternicire!