joi, 31 decembrie 2020
Poemoteca (ultima pe anul ăsta)
Clin dʼoeil
miercuri, 30 decembrie 2020
Raftul cărților
12.
„Ce încîntător ar fi să poți sta la taifas
între patru ochi cu cineva care gândește la fel cu tine, să împărtășești cu el
plăcerile discuției fără ascunzișuri despre lucrurile amuzante și nebunești din
această lume, dar astfel de prieteni sunt greu de aflat. Dacă trebuie să ai
grijă ca părerile tale să nu se deosebească cu nici o iotă de cele ale
persoanei cu care vorbești, ai putea la fel de bine să fii și singur. Ai putea
crede că un om care ascultă, fiind, în mare, de acord cu spusele celuilalt, dar
are păreri diferite în privința unor chestiuni mărunte – care poate să respingă
o părere, zicând: «Cum aș putea să fiu de acord?» ori susține: «Tocmai din
pricina ‹asta› situația ‹e aceea› –, ți-ar aduce mare alinare
când ești plictisit , dar, de fapt, dacă s-ar rosti ceva pentru care să fie
nevoie de dezvinovățiri* – desigur, chiar și când stai de vorbă cu oameni care
nu gândesc la fel ca tine, deosebirile legate de obișnuitele bârfeli mărunte
n-au importanță –, îți dai seama cu mâhnire ce depărtare e între acest om și
prietenii adevărați pe care îi porți în inimă.”
„Dacă un bărbat trecut de patruzeci de ani are
o poveste de dragoste tăinuită, ce poți face? Însă, dacă vorbește deschis
despre ea, ori glumește despre relațiile sale cu femei ori despre problemele personale
ale altor oameni, e un lucru necuvenit la vîrsta lui, și e urît.
În general, nimic nu-i mai supărător de auzit
ori de văzut ca un om bătrân care se amestecă printre tineri și spune astfel de
povești, nădăjduind să se facă plăcut; ori o persoană care nu e distinsă
adresându-se unui om vestit de parcă ar fi prieteni la cataramă; ori un sărac,
căruia-i plac ospețele, dându-se peste cap ca să-și distreze oaspeții”.
KENKŌ
(Urabe no Kaneyoshi, 1283?–1350?; din volumul „TSUREZUREGUSA. Însemnări din ceasuri de zăbavă”, Humanitas, 2015)
Poemoteca
Ion Stratan recită poemele*:
1. Stop
2. Mama mare
3. Moarte în copilărie
4. Încă
* * din volumul „Urechea vorbitoare” de Ion Stratan. Poeme rostite la radio (1992-1997), ed. „Casa Radio”, București, 2019, ediție îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu. Cu 15 desene originale de Tudor Jebeleanu și o postfață de Bogdan Ghiu (CD+Carte)
N.B. Muzeul Național al Literaturii Române, în colaborare cu Casa Radio, a organizat marţi, 26 noiembrie 2019, în Sala „Perpessicius” a muzeului, lansarea audiobook-ului „Urechea vorbitoare” de Ion Stratan. Despre volum și autor au vorbit: Bogdan Ghiu, Florin Iaru și Călin-Andrei Mihăilescu.
„Ion Stratan a înmulţit genetic limba română, prin multiplicarea ameţitoare şi infinit amoroasă, dătătoare şi generatoare de dragoste, a contactelor dintre cuvintele acestei limbi. În poezia lui Ion Stratan s-a produs «infinitizarea», universalizarea prin «babelizare» lăuntrică a limbii române, relansarea ei din punctul de vedere al fiecărui cuvânt în parte. În poezia lui Ion Stratan, toate cuvintele stau de vorbă, fac societate şi fac amor, producând lumi alternative: în caz de dezastru (cel pe care-l trăim permanent, în mod cotidian), avem o infinitate de lumi posibile, una mai bună ca alta, în care să ne mutăm. Afirm, chiar, că Ion Stratan va rămâne în istoria mare şi «scurtă» a poeziei române cu titlul de cel mai avansat şi mai temerar poet al nebuniei limbajului din limbă.”
Bogdan Ghiu
(în „România literară”, nr. 43 / 2005)
„Din adâncimea lor, versurile lui Stratan salvează apariţiile şi aparenţele pe când el, ca esenţele, poate să fi trecut neobservat. Iubea ironia cu forţa naturală a celui ce o creează. Poantele sale lăsau amprentele de pe nisip să îl urmeze pe el, poet de pură elită, în democraţia lirică. Unii, poate fără să o ştie, intempestiv, se vor regăsi în arta lui şi astfel se vor întâlni prin a nu se supune blestemului de-a fi. La imperfectul liberal şi neutru folosit pentru cei plecaţi Dincolo sau Dincoace, a lui era o limbă în care doar el ştia scrie, spre-a nu se şti (,) singur. (…) Sub barba patriarhă şi-adâncile-i plete a căror aură lăsa să i se ghicească doar faţa, Stratan ne şoptea lucruri asupra cărora merită, merităm să ne aplecăm.”
Călin-Andrei Mihăilescu
(în „Ante-cuvânt”-ul la antologia Criminalii
şi crinii de Ion Stratan, apărută la editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2018)
joi, 24 decembrie 2020
Crăciun binecuvîntat!
„A
vrut să fie copil, pentru ca tu să poți deveni un om perfect;
a
fost înfășat în scutece, pentru ca tu să scapi de lanțurile morții;
s-a
născut în grajd, pentru a te înălța deasupra altarului;
a
fost îngropat în pământ, pentru ca tu să ajungi în ceruri.”
Sf. Ambrozie
(„Povestirea Evangheliei după Luca”)
Albrecht Dürer, Închinarea magilor (1504), Florența, Galeria Uffizi |
miercuri, 23 decembrie 2020
Gînduri cu elice (de Crăciun)
Asta pînă deunăzi, cînd mă preumblam absent, singur și puțin trist (precum un pescăruș baptist, n-am avut altă rimă la îndemînă!) printre rafturile unui supermagazin, din ale cărui difuzoare se auzea tînguirea titanului colindelor româneşti, nimeni altul decît rapsodul Hruşcă şi căruia era cît p-aci să-i zic ceva printre dinți, mărunţel, inofensiv, fără violenţă, în gînd… Dar am ciulit deodată urechile şi, brusc, am trăit revelația. Sau ea m-a trăit pe mine, aproape că nu mai contează... Maître Ștefan Hruşcă mi-a dezlegat (fără să vrea, evident!) enigma care mă muncea de-o viaţă, mai abitir decît îl munceau muncile alea grele pe Hercules. Și tot el mi-a oferit răspunsul...
Păi, sigur că da,
dom’le, „leru-i ler” (şi nici n-are cum fi altfel!), pentru că, în mod absolut
logic, irefutabil şi fix din aceleaşi motive, „linu-i lin” (care şi el,
desigur, n-are cum fi altfel!). Q.e.d.
(Colindători, 1915) |
marți, 22 decembrie 2020
Bibliophilia
Memento
Șase ani fără Joe Cocker...
Alături de mama sa... |
La Roma în 1982 |
2007. Primind Order of the British Empire (cea mai înaltă disticție a Regatului Unit al Marii Britanii) de la prințul Charles, pentru merite excepționale în slujba muzicii... |
Sir Joe Cocker (2007) |
...și cîteva dintre piesele și interpreții devenirii sale muzicale, cum obișnuia să spună: «Respect» (Aretha Franklin), «Rock Island Line » (Lonnie Donegan), «All Along The Watchtower» (Jimi Hendrix), «Rag Mama Rag» (The Band), «Layla» (Derek & The Dominos), «Iʼm Your Hoochie Coochie Man» (Muddy Waters), «Bridge Over Troubled Water» (Simon and Garfunkel), «Forty Thousand Headmen» (Traffic), «Letʼs Get It On» (Marvin Gaye) și «Whole Lotta Shakin» (Jerry Lee Lewis)...
Vise & Amintiri
vineri, 18 decembrie 2020
Nichita Stănescu ne priveşte dintr-o stea
De la stînga la dreapta: Alfred Mertl, Emil Popescu, Nichita Stănescu și Mircea Petrescu, colegi și prieteni în ultimul an de liceu (1952) (fotografie din arhiva familiei dr. Alfred Mertl) |
De la nuntă, pe drumul spre mormânt.
Sâmbătă, 10 decembrie 1983. Pentru Nichita Stănescu începe numărătoarea inversă. Viaţa sa atârnă de un număr finit de ore. Poetul se află împreună cu soţia sa, Dora, la Drobeta Turnu Severin pentru a-l cununa pe bunul său prieten Alexandru Dan Condeescu şi pe soţia sa, Ofelia. Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezeşte târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Şi totuşi, împreună cu cei doi tineri căsătoriţi şi cu Dora face planuri de viitor. Deşi iniţial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăşte să se întoarcă cu toţii, a doua zi la Bucureşti. Luni, 12 decembrie, de dimineaţă nu se trezeşte la timp ca să prindă trenul (artiştii din Reşiţa spun că în data de 9 decembrie, trupa de teatru reşiţeană a urcat, din gara Craiova, în trenul de pe ruta Bucureşti–Timişoara – n.m., I.G.). Doarme din nou până spre prânz şi refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea şi doarme agitat până la Bucureşti. Trenul intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Mircia Dumitrescu îşi aminteşte întâmplarea, despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul de Urgenţă Floreasca. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…” Până la maşină şi apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conştient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La cîteva minute după ora 2 noaptea, lupta s-a sfîrşit şi Nichita a murit. Stop cardio-respirator (autorul preia din ceea ce a auzit – n.m., I.G.). De gardă era dr. Chirilă. Acesta scrie peste ani: „Am fost medic la Spitalul de Urgenţă. 13 decembrie 1983 a fost ziua mea de gardă. Eu l-am primit, l-am asistat şi am conlucrat cu secţia de terapie intensivă pentru îngrijirea poetului Nichita Stănescu, în ziua trecerii lui la cele veşnice. Am încercat zilele acestea să scot din arhivă foaia de observaţie clinică pentru a rememora cu propriul meu scris în faţă, acea zi, acele ore. Nu am reuşit pentru că spitalul nu arhivează suferinţe mai vechi de 25 de ani. Dar în ciuda memoriei scurte a spitalelor mi-au rămas în minte cuvintele sale: «Mi-e o sete sălbatică»… M-au impresionat aceste cuvinte ale lui, care exprimau infinit mai mult decît o simplă deshidratare organică.”
joi, 17 decembrie 2020
Raftul cărților
Eleganța ariciului*
„După toate
aparențele, din când în când, adulții își fac timp să șadă și să contemple
dezastrul care e viața lor. Atunci se lamentează fără a înțelege și ca niște
muște care se izbesc întruna de același geam, se frământă, suferă, se consumă,
se deprimă și se întreabă despre angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau să
ajungă. Ba, cei mai inteligenți fac din treaba asta o religie: ah,
deșertăciunea demnă de dispreț a existenței!”
Muriel Barbery
* Nemira, 2014
luni, 14 decembrie 2020
Un snop de tăcere...
duminică, 13 decembrie 2020
Memento
„Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu ființele, ele sunt chiar ființe.”
Nichita Stănescu
„Poezia este o fantezie debordantă... Este ca-n muzică.”
Johnny Răducanu
Cîntec de lună nouă*
Să-ți mai sfîrșesc povestea cu hoinarul
Care-și furase nopțile pe rînd?...
Ei... pe surîs petale moi de lună,
Îți cad și nu le mai aud căzînd
...și greu ce-ți e... și mîinile-ațipite
ți-alunecă din poală-atît de dulci...
Ți-am așternut în ochi un pat albastru...
Hai, vino, somnoroaso să te culci.
Nichita Stănescu
martie ’56
Bunule Nichita**
Nichita Stănescu a trecut podul negru. Ce prieten dulce mi-a fost! Timp
de aproape treizeci de ani. Luceafăr, ureche la ureche cu Labiș (ce generație
damnată!), el și-a pierdut mult repetatele nașteri de geniu tot într-un
decembrie răscolit de zăpezi. De acum înainte, deasupra ființelor noastre, ale
scriitorilor ce-am atins cumpăna jumătății de veac, vor lumina două nume ce
se-nchipuie în două cruci de diamant scuturate de vîntul din munții Bucegi care
vestește sufletului numai bucurii.
Decembrie, atît de greu de patimi, se încarcă acum și cu povara
suferinței din poezie. Jertfa literelor române după război – Labiș și Nichita –
se îngemănează astăzi în timpul unui singur simbol, al ninsorilor arzînd, al
fulgerului despicîndu-se pe cele trei brațe ale Dunării, ca să lumineze drumul
păsărilor care vin și vor veni mereu întru slăvirea etrnității pămîntului
românesc.
Plecînd, Nichita mă lasă fără un umăr, fără un drum care ducea în odaia
lui, cu un loc pustiu în vie. Și mai sărac cu o mie de cîntece. Academia nu-i
datorează nimic, iar el ei nici atît, sînt două instituții complet separate.
Bunule Nichita. Tu care-i auzeai în somn pe pe nenăscuții cîini pe nenăscuții oameni
cum îi latră, prefă-te că nu știi că ai murit și întoarce-te la masă. Ne e dor
să te-auzim plesnind cuvîntul în moalele capului, tu cel mai dat în Paște
dintre noi.
Fănuș Neagu
(1983 )
* Din volumul „Argotice”, ed. Românul, 1992
** Din volumul „A doua carte cu prieteni”, editura Sport-Turism, București,
1985
Paraponu' zilii
„Am mai cunoscut
oameni care credeau că succesul le dă în primul rând dreptul de a fi bădărani,
bădărănia devenea primul privilegiu al notorietății. Ce ușor se schimbă
oamenii... În timpul anonimatului par firavi, taciturni, delicați,
interiorizați, manierați și, de îndată ce se mijește în depărtare puțină
notorietate și o brumă de apreciere unanimă, se îngrașă, se grosolănesc, sînt
fericiți că și-au cîștigat prin muncă dreptul de a dormi cu capul pe masă.
Și-au pierdut cei mai frumoși ani ai vieții în biblioteci și laboratoare, că să
capete în sfârșit dreptul de a fi mitocani în toate împrejurările.”
Teodor Mazilu
(„Bădăranii de valoare sau cizme pline de naturalețe”)
vineri, 11 decembrie 2020
Raftul revistelor
Atitudini este o
revistă aflată în cel de-al XII-lea an de existență, ea fiind întemeiată de
arhimandritul Justin Pârvu și elaborată de membrii fundației omonime ce-și are
sediul la Mănăstirea Paltin din localitatea Petru Vodă (județul Neamț). Publicația
apare o dată la două luni, iar textele și bogatul material iconografic din
cuprinsul celor o sută de pagini se bucură de o haină grafică elegantă, sobră
și, în același timp, foarte modernă.
Cel mai recent număr
(67, decembrie 2020) este tot unul cu greutate
specifică mare, grație unor texte valoroase aparținînd, pe de o parte, unor
nume prestigioase ale ortodoxiei românești și din Grecia, iar pe de alta, unor
personalități ale vieții culturale și spirituale autohtone. Fiecare număr are
ca punct nodal un „dosar”, conținînd documente (evocări, manuscrise,
iconografie, interviuri, mărturisiri) despre o personalitate definitorie
aparținînd, fie vieții religioase și teologice, fie provenind din spații
culturale sau științifice conexe. Acest număr este dedicat vieții și operei
părintelui Porfirie Kavsokalivitul, unanim considerat drept unul dintre cei mai
importanți duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul.
«Constantin (Tache) Rodas,
biruitorul» de Monahia Fotini (
* Părintele Porfirie: «Saturi
pentru o viață plină de iubire și de bucurie»
* Sfântul Porfirie –
un înainte-văzător și mare făcător de minuni. Întâmplări minunate din
relatările ucenicilor
* Părintele Justin Pârvu:
«Să ne întărim unii pe alții să putem supraviețui în această realitate dură!»
* Părintele Dimitrie Bejan
și familia creștină de Monahia Gavriila
* Părintele Gheorghe Calciu:
„Trăim într-o lume în care creștinismul nu este aplaudat, nu este iubit“ (predică
la prăznuirea Sf. arhidiacon Ștefan)
* Î.P.S. Amfilohie Radovic,
mitropolitul Muntenegrului și apărătorul ortodoxiei în vremuri de restriște
* „Testul credinței
sau «Bun venit d-le Arie»“ de dr. Galina Răduleanu:
* «Suferința nu este o
țintă sau o dorință, este o cale nemijlocită pentru a ajunge la starea de
trăire» (dialog cu academicianul Radu Ciuceanu)
* „Nu se poate vorbi
despre creștinism fără latinitate și nu se poate vorbi despre românism fără
creștinism“ de pr. prof. Ionuț Aștefănoae
* «Unde sunt marele
progres tehnologic și atotputernicia omului?» de Î.P.S. Serafim de Pireu
* «Cum să ne raportăm
corect la pandemie?» (sugestii ale părinților duhovnicești Ierótheos Vlachos, mitropolit
de Nafpaktos, starețul Efrem Vatopedinul și ieromonahul Chiril de la Mănăstirea
Vatoped)
* «Lucrurile se
desfășoară în ritm alert spre o nouă tragedie» de Aspazia Oțel Petrescu
joi, 10 decembrie 2020
miercuri, 9 decembrie 2020
Clin dʼoeil
Tragedie într-un muzeu de artă. Un hoț român, de etnie neprecizată, se află în stare gravă la spital după ce a încercat să fure un tablou electric!
Memento
Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983) Belgrad, 1982 Mor de ridicol ce sînt, fǎcǎtor de cuvinte și sfînt Și pentru cǎ trebuie...
-
Călin Angelescu (2.03.1957 – 19.09.2002) Dor f Ea ascultǎ Bach, ea ascultǎ Bach în dimineaţa albǎ printre fotografii chiar în mijlocul trist...
-
Sînt un om care crede că viaţa există pentru a ajunge la o carte. Ion Stratan „Sub barba patriarhă şi-adâncile-i plete a căror aură lăsa să ...