O
zi. Nu știm ce-nseamnă și nu îi știm sfîrșitul
Dinspre
nadir descoase în vorbe infinitul
Acel
cărui zălogul i-am fost în graiul meu
Și,
fără de-ncetare, El singur Dumnezeu
Mi-a
dat din încercare pe cea de care știu
(Vioară
să îmi mistui din lemnul de sicriu)
Și-atuncea
simt chiar Timpul, chiar pasărea, chiar Rana
Pe
care nevederii cuvinte-i umplu cana
De
lacrimi fără capăt, fără de rost, de sens
Afară
ca văzut-am și eu acel imens
Fluviu
de timp din care toți trecem , preasfințiți
Apostolii
țin preajma, iar timpul, neofiți
Îl
încercăm pe rima ce ne-a lăsat-o Soarta
Corăbieri
la Marea cea Vie, nu la Moartea.
Ion
Stratan
(din
volumul „Mai mult ca moartea”, editura Axa, Botoșani, 1997)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu