Jurnal de-a bușilea

Un soare nefiresc de cald în acea zi de toamnă tîrzie, ale cărui raze calde se filtrau prin arama ultimilor frunze aninate pe ramuri... Ierburile bătrînului parc, îngălbenite, arse de brumele dimineților reci, erau acoperite cu un covor gros de frunze moarte ce foșneau înfundat sub pași, umplînd aerul dens de miresmele tainice ale toamnei. Peste toată firea, plutea un cer curat și luminos, albastru, adînc, precum o privire mirată de copil. Singuri, pașii îl purtau spre locuri numai de ei știute (...).
Se trezi împingînd poarta ruginită a micului cimitir evreiesc, năpădit de volbură, de tufișuri încîlcite și de ierburi înalte, cu pietrele funerare îțindu-se ici și colo, gîrbovite, împovărate, parcă, de anii așezați peste ele, crăpate, albite cum probabil și oasele de sub ele, lustruite de vînturi și spălate ploi, ce păreau crescute direct din pămînt...
O luă pe-o alee ce nu ducea nicăieri. Pe un sîtlp ruginit, înclinat, gata-gata să se prăbușească, se legăna imperceptibil o plăcuță prinsă de-o sîrmă, pe care abia se mai puteau distinge literele unei inscripții: Sunați aici. Cine pe cine să sune în pustietatea asta, în care părea că nimeni și nimic nu mai tulburase liniștea locului, din vremuri imemoriale? 

(pentru „Tinerețea obișnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”)

*

„Operele succesive ale unui scriitor sînt ca orașele ce se construiesc pe ruinele celor anterioare: deși sînt noi, prelungesc o anumită nemurire, asigurată de legende vechi, de oameni aparținînd aceluiași neam, de aceleași asfințituri, de pasiuni asemănătoare, de ochi și de chipuri ce revin.” (Ernesto Sábato)

*

De multe ori m-am simțit extrem de sărăcăcios vizavi de însușirile mele. Chiar jerpelit...
*
Îi dăruisem, în contumacie, un poem de-al lui Emil Brumaru, însoțit de o fotografie a lui Marco Guerra. Am întrebat-o dacă citise poemul. Mi-a răspuns că da și că e „îndrăzneț”(!). 
*
Îmi spune că sînt cel mai bun om din lume dar că răutățile pe care le mai am se manifestă exclusiv la nivel verbal (că doar acolo pot fi rău, adică) și că mă retrag în spatele cuvintelor mele ca dup-un paravan... Of! Altele sînt zidurile mele de apărare, nu cuvintele mele, nici vorbă... Ar fi cumplit să folosesc cuvinte „rele”, după care, culmea!, să mă și ascund. Doar eu nu sînt altceva decît cuvintele mele care, fără excepție, sînt de la Dumnezeu. 
Cît despre „cel mai bun om din lume”, e mai mult de discutat. Nu sînt nici pe departe cel mai bun. Pur și simplu încerc să nu fac rău. Sau, mă rog, să fac extrem de puțin. Dacă există cineva căruia, pînă acum, i-am făcut constant rău, acela sînt eu. 
*
A fost o partidă tensionată, lipsită de spectaculozitate sau lovituri antologice. S-a jucat în forță (mai ales Simona), cu miză mare, cum se spune. Simona noastră servește puternic, cu sete, returnează la fel, că, privind-o, jocul ei mi-a amintit de tunarul stîngaci de pe vremea tinereților mele, britanicul Roscoe Tanner, care-și spulbera adversarii doar din serviciu, dacă îi intra primu minge (io-l iubeam pe Arthur Ashe, nu pe el, atunci)... Fetița asta a noastră, dacă mai lucrează nițeluș la impresia artistică și la stabilitatea psihică, va defila prin tenisul mondial... L-am zărit și pe ursul Țiriac în tribună, care o urmărea atent peste mustață, hehehe! 
*
Nu știu cum mi-a revenit în memorie gestul imbecil al acelui hominid care l-a scuipat în obraz pe președintele Băsescu... Absolut că nu pot fi de acord cu asemenea ieșiri jungliforme, cu toată aversiunea mea pe care o nutresc față de un om, care doar vremelnic ocupă funcția supremă a unei țări... E o cădere mult prea abruptă în abject... Cred că e bine să nu cobori tu la nivelul cel mai de jos al resentimentului... Folosește-te de cuvinte care-s, oricum, o armă infinit mai redutabilă și lasă-ți flegma la locul ei... Asta dacă ești în stare, evident!
*

„M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!” (Victor Eftimiu)
* 

„Cine a văzut îngeri bătrâni?” se întreabă, undeva, domnul Costion Nicolescu.  Io, de-a lungul vieții mele, cred că am văzut cîțiva, în preajma cărora chiar am avut privilegiul să mă și aflu. S-au numit, pe numele lor pămîntene, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa și, cel de la a cărui plecare la cele sfinte se vor împlini, în curînd (pe 16 iunie), șase ani, Justin Pîrvu...

*

(Scrisori intersectate)

Mihai,

Ce să zic… A fost, pentru mine, unul, un vis frumos… O zi minunată, între prieteni grozavi… Colţul ăsta al tău de univers are darul să-ţi umple fiinţa de energii nebănuite, tainice, binefăcătoare, de care avem atîta nevoie în aceste vremuri pe dos… Îţi mulţumesc încă odată (alături de ai mei) pentru clipele nepereche petrecute în acea zi de aprilie… Privind fotografiile puse de tine pe site, am fost stăpînit brusc de senzaţia că noi, toţi, acolo, eram precum fetele-albinele într-un stup, mîngîiaţi de razele acelui soare blînd de aprilie înmiresmat cu parfum de flori de vişin şi iz de iarbă crudă, dincolo de timp şi vremuri…
Bogdan

Bogdan,

Azi, spre seară, am cosit iarba fără să o adun în cutia mașinii de tuns (iți imaginezi cam ce miros de fîn e acum în aer). Stînd la buturugi, m-am gîndit la voi, prietenii mei și la magia acelei seri în care „eroul” principal părea că a fost focul de noapte. Energia, cum îi zici tu, e lîngă noi, tot timpul. Doar că nu ne prea pasă de ea, sîntem atît de absorbiți de nimicurile zilnice și mai ales de „competiția” cu timpul și așteptările noastre. O singură oră pe zi, la moșie, mi se pare că valorează, uneori, mai mult decît restul întregii zile.

Mihai

*