„Viața incepe la 40 de ani. Pînă atunci, faci doar cercetare.” (Carl Gustav Jung)
*
Deunăzi, un foarte drag inimii mele prieten de-o viață, a împlinit șaizeci și cinci de ani.
O viață!, vor exclama unii. Vîrsta deplinei maturități, ar considera-o alții, folosind o sintagmă demonetizată. A doua tinerețe, ar mustăci ăi mai optimiști. Prima bătrînețe, ar zîmbi amărui, din colțul buzelor, unii puțin mai plictisiți de viață...
Sigur, îmbătrînim și, de multe ori, lucrul acesta ni se pare a fi, printre multe, multe altele, la fel de puțin plăcut și groaznic de plictisitor. Da, dar așa cum ar spune George Bernard Shaw, este singurul mod prin care putem avea o viață lungă!
*
Deunăzi, un foarte drag inimii mele prieten de-o viață, a împlinit șaizeci și cinci de ani.
O viață!, vor exclama unii. Vîrsta deplinei maturități, ar considera-o alții, folosind o sintagmă demonetizată. A doua tinerețe, ar mustăci ăi mai optimiști. Prima bătrînețe, ar zîmbi amărui, din colțul buzelor, unii puțin mai plictisiți de viață...
Sigur, îmbătrînim și, de multe ori, lucrul acesta ni se pare a fi, printre multe, multe altele, la fel de puțin plăcut și groaznic de plictisitor. Da, dar așa cum ar spune George Bernard Shaw, este singurul mod prin care putem avea o viață lungă!
*
Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zîmbetul tău, care se plimba pe Academiei… (mesaj pe mobil de la G.). Îmi dădusem brusc, ieri, în timp ce o ascultam în telefon, plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi spunîndu-mi nu ştiu ce, că nu se schimbase deloc, că era tot EA, acolo, aceeaşi dintodeauna, în noaptea electromagnetică... Mă simţeam de parc-aș fi fost transportat printr-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi, însă, privind ca printr-un hublou, cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd teancuri groase de ani în secunde străvezii, translucide, precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… Îi scrisesem într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa era... Dacă-mi plăcuse (că-mi plăcuseră o groază, oho...) ceva la ea? Ei bine, ceea ce mă cucerise definitiv și de la bun început, fusese faptul că ea era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Adică trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît, uneori, habar n-aveam „cîte” sînt în acelaşi timp. Însă, ceea ce mi se părea foarte ciudat, era că absolut cu nici una dintre „ele” nu mă plictiseam. Dar şi atunci şi mereu de atunci înainte, tocmai asta mă încînta, cucerea, îmi încălzea inima pe de-a-ntregul la fiinţe aidoma ei (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii mele): acea imprevizibilitate totală. Da. Acea transformabilitate cvasi-incontrolabilă, ca de argint viu, care-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze, însă în alt loc, în alt timp… Deşi trecuseră atîţia ani, rămăsese, practic, neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd o cunoscuse şi, după cît se pare, aşa avea să rămînă mereu. Să fi uitat ceva?
*
„Arta e zâmbetul cînd dai bineţe semenului. De obicei, ne salutăm încruntaţi, însă arta este un salut cu bucurie. Cum ai putea să premiezi urarea, datul mîinii cu bucurie?” (Florin Șuțu)
*
„Pîntecele femeilor noastre ne vor aduce victoria”, e doar una dintre vorbele de „duh”, rostite public, cu mulți ani în urmă, de Houari Boumédiène (pe numele său berber, Mohammed Ben Brahim Boukharouba), președintele Consiliului Revoluționar al Algeriei, între 1965 și 1976 și, apoi, președinte (al doilea) al fostei colonii franceze, pînă în 1978, anul morții sale. L-o fi luat, nu l-o fi luat cineva în seamă pe atunci, nu știu. Cert e că ecourile vorbei sale demente se materializeză în zilelele noastre. Mulți dintre copiii femeilor lor din anii ʼ70–ʼ80, oare nu cumva sînt chiar autorii sîngeroaselor atentate de azi din Franța (și nu numai)? Cît despre ce înțelegea Boumédiène prin „victorie”, se poate lesne bănui.Să vedem ce ne rezervă viitorul.
*
„- Nu l-a mai prins?
- Poftim?
- Pe pește.
- A, ba da, sigur că l-a prins.
- Are un sfîrșit frumos?
- Păi... N-aș zice. Bătrânul a legat peștele de barcă. Trebuia să ajungă la țărm. Peștele a sîngerat, au venit rechinii și l-au devorat.
N-au mai lăsat nimic.
- Un chin fără rost, nu?
- Ba nu. Depinde cum privești lucrurile. Bătrânul și-a întâlnit cel mai mare adversar, tocmai cînd credea c-a încheiat capitolul ăsta. S-a identificat cu peștele. E ca și cum l-ar fi respectat mai mult pentru că lupta.
- De ce nu l-a lăsat liber?
- Bătrînul rămîne bătrân, peștele tot pește e. Trebuie să rămîi tu însuți în lume, cu orice preț."
(dialog între Denzel Washington și Chloë Grace Moretz în pelicula „The Equalizer”, 2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu