Toma
stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca
un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea
filtrată de faldurile perdelelor. Alexandru, nepotă-su, care pe atunci avea
doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat asupra unei
coli de hîrtie, ținînd un snop de creioane strîns în mîna-i stîngă, în timp ce
cu dreapta scria ceva de zor. „Ce scrii, tu, acolo?” îl întrebă uşor absent... „Nu
scriu, desenez”, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea
coală albă. „Da? Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret?” „Nu
eşti deloc!” îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. „Şi, de
fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez”, adăugă ferm şi foarte serios, de data
aceasta întorcîndu-și capul și fixîndu-l temeinic cu privirile-i căprui, apăsînd
din glas pe silaba „îți”. „Aha”. „Îți desenez un nor grăsun, ca un caltaboş”,
îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. „Mda. Da’ de ce ca un
caltaboş, şi nu altcumva?” plusă Toma, la fel de serios. „Pentru că aşa mi-a
spus un vultur!” „Da? Ce vultur?” „Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai
povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat!” şi-i aruncă o privire mustind de
dojană. „Am uitat!”, îi răspunse Toma sec și cu o evidentă undă de vinovăție,
neprefăcută, în glas. „Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă
pîn’ la gură!” , zise plin de năduf. „Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna
cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit?” „Aaaa, acum da,
mi-am amintit!” „Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui
de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă...”, mai spuse,
neprivindu-l, continuîndu-şi cu aceeaşi fervoare, imperturbabil, desenatul...
(din volumul „Tinerețea
obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire”, aflat în pregătire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu