Cuvîntul de azi

FONÉM, foneme, s. n. Cea mai mică unitate fonică a limbii, avînd funcțiunea de a diferenția învelișul sonor al cuvintelor și al morfemelor; în fonologie (ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sunetelor vorbite, din punctul de vedere al funcțiunii pe care o îndeplinesc în limbă), fonemul este unitatea de sunet fundamentală din limbile vorbite care ajută la diferențierea cuvintelor și morfemelor. Prin modificarea unui fonem al unui cuvînt, se generează fie un cuvînt inexistent dar perceput ca diferit de către vorbitorii limbii, fie un cuvînt cu alt sens. Fonemele nu sînt sunetele ca atare, ci percepția lor la nivel mental. Unui fonem îi pot corespunde mai multe sunete fizice, pe care vorbitorii unei limbi date le percep ca fiind unul și același sunet. Limba română standard folosește 7 foneme vocalice, 20 consonantice și 4 semivocalice; „Sunetul e material sau concret, pe cînd fonemul e general și abstract.” (Th.Hristea); ex: cuvîntul „pat” este format din fonemele „p”, „a” și „t”. (Din fr. phonème).