Prietenii despre Nichita

Variantă la un portret

(sursa foto: „Agenda Literară”, 1985)

„(...) Mi-a dăruit, într-o zi, pe cînd lucram împreună la «Gazeta Literară», un ceas Seiko. Nu mai merge de mult, dar îl păstrez în amintirea poetului care se lepăda ușor de toate bucuriile materiale. Pasiunile lui colaterale (să le numim astfel) erau intense și scurte. Reprezentau, desigur, o fugă a spiritului său spre o lume de obiecte din afara poeziei. Cît de afară? Asta numai Nichita Stănescu ar fi putut-o spune. Ce-l lega pe el, ca poet, de acele monede vechi pe care le cerceta cu lupa, le controla identitatea în cataloage de specialitate, le discuta îndelung cu prietenii săi numismați?

Poetul își crea, îmi vine să zic, disponibilități, evaziuni, care-i înnoiau și îmbogățeau spiritul. Trăia cu ardoare, pentru oarecare vreme, în interiorul unei pasiuni și își construia un univers de obiecte pe care îl însuflețea cu extraordinara sa fantezie. Cînd dispărea pasiunea pentru obiecte, dispăreau și obiectele ca atare. (...) Nichita Stănescu dăruia ceasurile, tablourile, cărțile, monedele, poemele sale cu un sentiment ciudat de orgoliu și recunoștință. Nu voia să-ți facă o favoare, voia să-și dăruiască sieși o plăcere. Era sărac lipit pămîntului și se purta ca un boier valah din alte timpuri. Dacă ar fi avut moșii, le-ar fi dăruit, probabil, și pe acelea. Pentru el, nu păstra decît un pulovăr sur de lînă groasă și un pantalon larg de cow-boy. Călugăria lui Nichita Stănescu se oprea la veșminte. Veșnic dator, trăia cu fervoare sentimentul complex al risipitorului. Existența putea fi pentru el, chiar în aceste condiții, o lungă și spectaculoasă petrecere.”

Eugen Simion

Nichita Stănescu și Eugen Simion