Filmoteca de dinamită.

Biutiful

(un film de Alejandro G. Iñárritu )

„(...) La urma urmelor, când un film nu este un document, este un vis. 

Şi, ca visător, eşti mereu singur, aşa cum un pictor este singur cu o pânză goală. 

Şi să fii singur înseamnă să pui întrebări (după cum a zis odată Godard)... 

Și, să faci filme, este să dai răspunsuri întrebărilor.”

Iñárritu 

„Biutiful is the story of Uxbal.
Devoted father. Tormented lover. Mystified son.
Underground businessman. Ghost seeker.
Spiritual sensitive. Consumer goods pirate.
Guilty conscience. Urban survivor.
A man sensing the danger of death.
Who tries to reconcile with love,
Yet fails.
Who hungers to do the right thing,
But stumbles.
Whose heart is broken, seduced, emptied...
Then filled with more than desire.
He has blood on his hands.
Weight on his soul.
Urgency in his every breath.
He may lose it all yet suddenly...
In a kind of midnight
Finds everything to give.
Sometimes our lives are like this:
Fractured, overpowering, emotionally electric
And still breathtakingly beautiful.”
(Alejandro González Iñárritu)

„Intenţionam să capturez expresia simplă a unei existenţe complexe. Într-un fel, Biutiful este, încă o dată, despre un subiect care m-a obsedat întreaga mea viaţă şi carieră: este despre paternitate – despre teama de a pierde un tată, de a fi tată şi acel moment în care începi să devii propriul tău tată şi copiii tăi încep să devină tu. Este despre pierdere – deoarece, la urma urmelor, suntem şi ceea ce am pierdut. Este acelaşi subiect, dar este diferit. Aici, am vrut să distrug iluziile şi să dezvălui adevărul cu impactul in-echivoc al intimităţii. Da, Intimitatea, ca noul Punk.”  

„De când am început să scriu Biutiful, m-am gândit mereu la Javier Bardem pentru rolul Uxbal. Nimeni nu putea aduce rolului ce a adus el. Nu aş fi putut face filmul fără el pentru că, pentru mine, doar el era Uxbal. Timp de mulţi ani, eu şi Javier încercasem să lucrăm împreună. Mă gândeam: personajul acesta va fi podul care ne va aduce pe amândoi pe acelaşi platou de filmare. Stilul şi procesul meu de muncă cu actorii nu este uşor şi nici simplu. Mă dedic complet fiecărui proiect şi cer acelaşi lucru actorilor. Sunt obsedat de perfecţiune sau de ceea ce eu consider a fi perfecţiune. Este o încercare dificilă, atât fizic cât şi emoţional. Atunci când l-am adus pe Javier în ecuaţie, a fost de parcă flămândul şi lihnitul s-au întâlnit... Și amândoi doream satisfacţie. Javier nu este doar un actor extraordinar, este unic. Toată lumea o ştie. Se pregăteşte exhaustiv şi scrie note cuprinzătoare despre personajul său. Şi el este angajat, intens şi obsedat de excelenţă. Dar ceea ce îl face pe Javier atât de special şi unic este o greutate, o gravitate, o prezenţă prevestitoare pe ecran, care se bazează pe adânca şi puternica sa capacitate de reflectare şi profunda sa viaţă interioară. Aşa ceva nu se învaţă. E ceva ce ai sau nu ai (înger sau diavol).”

 

„Spre deosebire de celelalte filme ale mele când am tratat alte poveşti cu diferiţi actori pe durata mai multor săptămâni, în acest caz am avut o filmare lungă şi intensă cu Javier în aproape fiecare scenă, întotdeauna cărând, efectiv, filmul pe umerii săi.  Precizia şi intensitatea emoţională  necesară în fiecare scenă nu au fost uşor de menţinut, mai ales atunci când încerci să menţii un echilibru actori, non-actori şi copii. În toamna şi iarna 2008/2009, Javier Bardem, bărbatul pe care îl ştiam, a dispărut pur şi simplu pentru a-l aduce la viaţă pe Uxbal.”

„Chiar dacă întunericul pare să se fi instalat pretutindeni, Biutiful oferă nişte note de speranţă. Aş spune că e cel mai optimist film al meu. Uxbal e un personaj luminos. El investeşte mult în a-şi organiza propria viaţă, în a-şi ajuta copii, în a iubi pe alţii. Filmul e, de asemenea, un eseu pe tema intimităţii. În epoca Internetului şi a reţelelor sociale, intimitatea este o provocare.”

„Ca de obicei, dedic acest film unui membru al familiei mele – nu pentru că fac parte din familia mea, ci pentru că el este motivul, sursa sau persoana căreia vreau să-i vorbesc direct prin intermediul filmului. Acest film este pentru tatăl meu şi el o ştie foarte bine.” Iñárritu 

*

„A avut cu siguranţă un impact puternic asupra mea (...). Am avut o reacţie instinctivă şi emoţională faţă de scenariu. Când ai de a face cu acest tip de material, ştii că vei sări într-un ocean de dubii şi frici, dar şi de aşteptări şi bucurii. În final, cu această poveste, este călătoria care contează, dar doreşti să faci lucrurile aşa cum trebuie, să faci dreptate poveştii. Nu vrei să te grăbeşti să ajungi într-un anumit loc ci să te dedici complet. Este o călătorie către iubire, către lumină, către lucrurile pozitive din interiorul unui lucru care a devenit negru, întunecat şi dificil.” 

„Și eu și Iñárritu am considerat că filmul face trei călătorii diferite: una este călătoria lăuntrică, în sinele său; alta este călătoria externă, pe străzile unde încearcă să găsească o metodă pentru supravieţuirea familiei sale; şi cea de-a treia este călătoria către acel lucru care ne este deasupra – spiritualitatea, moartea, lucrurile pe care nu le poţi vedea sau explica dar de care Uxbal este conştient şi pe care le simte. Este interesant că fiecare dintre aceste călătorii interferează într-un fel cu celelalte. Corpul, spiritul şi mintea sa au nevoie de ceva din partea lui, dar viaţa sa de pe stradă şi nevoile urgente ale familiei şi copiilor săi cer exact opusul. Acesta este conflictul său constant"  Bardem

N.B. Biutiful este un film de-o excepțională puritate dură despre fragilitatea bărbaților aflați  în cădere liberă 
(în acest caz, căderea este chiar accelerată, de iminenta moarte a bărbatului). Pentru că am trecut printr-o asemenea cădere (și, uneori, încă mai trăiesc acut sentimentul acesteia), știu bine cum e... Stăpînit fiind de o astfel de stare, moartea nu ți se mai pare absolut deloc o părăsire crîncenă, brutală și nedreaptă a vieții, ci doar cea mai dulce (blîndă?) și elegantă cu putință retragere din ea...  

Este aidoma unei călătorii inițiatice, a unui altfel de pelerinaj spre tine însuți, din care nu te vei mai întoarce niciodată în locul de unde ai plecat... Este un drum la capătul căruia te întîlnești, nu temător, ci complet senin și încrezător, cu propria-ți moarte... 

Secvența „întîlnirii” dintre Uxbal, eroul principal din Biutiful și tatăl său  – pe care el nu-l văzuse niciodată, decît în fotografii – scos din coșciugul în care fusese închis în urmă cu ani buni, cvasi-mumificat, reprezintă, pentru mine, una dintre cele mai tulburătoare imagini filmice pe care am avut șansa să le văd în viața mea. Care imagine, mi-a adus brutal din memoria afectivă, clipele „întîlnirii” cu tatăl meu – într-o zi mohotrîtă și geroasă de decembrie în urmă cu ceva timp – întins pe masa de beton a unei sordide camere mortuare a unui spital infect, îmbăcat în haine noi, pregătit pentru ultima sa călătorie... Eram doar noi doi, singuri, față în față, cum nu fusesem niciodată în timpul vieții noastre... 
Atunci am avut straniul și clarul sentiment  că devenisem el, un altfel de el eram eu, acolo, privindu-l și vorbindu-i în gînd, în acel no man’s land, aflat undeva la granița dintre viață și moarte, aceasta din urmă, de atunci, nemaipărîndu-mi-se deloc atît de înspăimîntătoare ci doar un fenomen cosmic obișnuit... (B.-L.S.)