Raftul cărților

 Pescărușul Jonathan Livingstone*

La cartea americanului Richard Bach (un descendent al familiei compozitorului J. S. Bach) am ajuns tîrziu, prin anii 2000, după ce fusese tradusă în românește la editura Humanitas. Nu știam mare lucru nici despre autor, un pilot-scriitor (asemenea lui Antoine de Saint Exupéry, care-mi încîntase adolescența cu „Micul Prinț”) pasionat de acrobații aeriene și admirator al unui pilot de curse din anii ʼ30 ai secolului trecut, John Livingstone (care avea să-i inspire numele eroului principal al minunatei sale nuvele) și nici despre cartea sa, apărută în 1970, în Statele Unite (devenită rapid un bestseller internațional, tipărit în milioane de exemplare și tradus în toată lumea) și care, după „Micul Prinț”, este, poate, una dintre cele mai citite parabole contemporane.

Citisem o cronică a filmului omonim realizat în 1976 și ascultasem coloana lui sonoră, compusă și interpretată de Neil Diamond, unul dintre muzicienii dragi inimii mele. Mi-am procurat cartea (care, în ciuda aparențelor, nu este una pentru copii și nici una despre păsări, în accepțiunea obișnuită a cuvintelor) și, după ce am închis ultima pagină, mi-am dat seama că da, este vorba, totuși, despre viața unui pescăruș, a unuia adevărat, dar ceva mai deosebit, mai special chiar și care trăiește în fiecare dintre noi. Sau ar trebui să trăiască. Cu zborul lui cu tot...

Fotografie de Russel Munson

„– Nu înţeleg cum poţi reuşi să iubeşti o gloată de păsări care tocmai a încercat să te omoare?

– O, Fletcher, nu asta trebuie să iubeşti. Cu siguranţă, nu poţi iubi ura şi răul. Dacă i-aş urî, aş fi la fel ca ei”.

„«Iată dar și paradisul», se gîndea el și zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai cînd te îndrepți spre el. (...) Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit – iată paradisul.”

„Nu crede ceea ce îți spun ochii tăi. Tot ceea ce arată este o limitare. Privește înspre înțelepciunea ta. Descoperă ceea ce știi deja și așa vei găsi calea zborului.”

„Ai libertatea de a fi tu însuți, așa cum ești tu cu adevărat aici și acum și nimic nu poate să-ți stea în cale.”

N.B. Volumul este ilustrat, în cel mai fericit mod cu putință, cu fotografiile (cu pescăruși) ale unui celebru artist american, Russel Munson.

„Prin Pescăruşul Jonathan Livingston, Richard Bach a înfăptuit două lucruri. Mi-a dăruit Zborul. Mi-a redat tinereţea. Îi sunt recunoscător pentru amândouă.” (Ray BRADBURY)

* Editura Humanitas, București, 2003

Neil Diamond

„Jonathan Livingston Seagull Suite”

Filmoteca de dinamită

  Amintiri bucureștene 

(un documentar din 1970 de Radu Gabrea )

Documentarul de montaj Amintiri bucureștene face o incursiune fascinată (prin imaginile de arhivă), însă de multe ori naivă (prin comentariile naratorilor) în lumea Bucureștiului antebelic și interbelic. Filmul reprezintă mai mult decât o excelentă școală de tehnică cinematografică, el avînd tot ce-i trebuie ca să încînte: inedit și senzațional, multă curiozitate și puțin ridicol, duioșie și ironie, imagini frapante și emoționante. (Ion Cantacuzino, revista Cinema, 1971),  fiind valoros mai ales prin imaginile-document pe care le prezintă. Descoperim secvențe cu Tudor Arghezi privind panorama orașului, cadre rare cu Maria Tănase sau înregistrări cu manifestațiile de stradă din 1912 (unele dintre acestea fiind utilizate și cu scop propagandistic, pentru a ilustra evenimente petrecute în anii '20).

Raftul cărților

Volumul acesta al rusului Evgheni Vodolazkin, dincolo de frumusețea nepereche a scriiturii, extrem de rafinată în simplitatea ei, tulburătoare chiar, însă deopotrivă de profundă, m-a cîștigat dintru început, ba chiar mi-a produs o revelație sui-generis. Deși a fost asemuit cu romanul „Numele trandafirului” și chiar cu capodopera tarkovskiană „Andrei Rubliov”, nu atît prin plasarea evenimentelor în secolul al XV-lea (al Rusiei pravoslavnice și nu numai) și nici prin complexitatea personajului central (a cărui paradoxală metamorfoză vraci-nebun-sfânt-pelerin-călugăr poate nedumeri), acest „roman neistoric” este, de departe, deasupra acestora, prin ideea sa esențială: aceea a existenței veșniciei și nu a timpului. O carte încîntătoare, la care mă reîntorc, de fiecare dată, cu o nesmintită plăcere.

„Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.”

„Noi suntem răspunzători pentru ceea ce îmblînzim, a spus Hristofor cu ochii la lup.”

„Nu se simțea singur, pentru că nu se simțea părăsit de oameni. Pe toți cei pe care îi întîlnise cîndva îi simțea ca fiind prezenți. Unii continuau să trăiască în liniște în sufletul lui, indiferent dacă trecuseră în lumea cealaltă sau erau încă vii. Le înțelegea toate cuvintele, intonațiile și gesturile. Cuvintele lor vechi nășteau alte cuvinte, interacționau cu evenimentele ulterioare și cu cuvintele lui Laur însuși. Viața continua în toată diversitatea ei.”

„Vechiul Testament îl deschide Adam, iar Noul Testament îl deschide Hristos. Dulceața mărului mâncat de Adam se transformă în acreala oțetului băut de Hristos. Pomul cunoașterii duce omenirea spre moarte, dar lemnul crucii dăruiește omenirii nemurirea.”

„A adormit și l-a visat pe Îngerul Păzitor care gonea ciuma de la el. Îngerul nu și-a strîns aripa nici chiar noaptea. Arseni s-a mirat de rezistența Îngerului și l-a întrebat cum de nu obosește.

Îngerii nu obosesc, a răspuns Îngerul, fiindcă ei nu își economisesc puterile. Dacă n-ai să te gîndești că puterile sale sunt limitate, n-ai să obosești nici tu. Să știi, Arseni, că pe apă poate merge numai cel care nu se teme că se îneacă.” *

* Fragmente din volumul „Laur”, Humanitas, 2014

Altițe & bibiluri

 

Principesa Ileana a României

„Aşa cum trupul este învelişul sufletului, hainele sunt învelişul trupului, şi toate trei, împreună, formează o unitate. Hainele sunt investite cu viaţă şi vibraţii ce vin de la suflet.”

Parasca Făt

Memento

Mircea Nedelciu 

(12 noiembrie 1950 – 12 iulie 1999)

 (…) bolile copilăriei scriitorului sînt două: dorinţa de a teoretiza şi barocul. Care vor fi fiind bolile de bătrîneţe? Nu ştiu. Probabil monumentalitatea, clasicizarea! (în prefața la Tratament fabulatoriu)

Prozator, eseist, publicist, Mircea Nedelciu a fost licențiat al Facultății de Filologie (secția română-franceză) a Universității București (1973) * Membru activ (în studenție și după) al cenaclului „Junimea” condus de criticul literar și profesorul Ovid S. Crohmălniceanu. * Între 1970- 1973 a făcut parte din grupul de scriitori și colegi de facultate (Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Sorin Preda, Gheorghe Iova, Constantin Stan și Ioan Lăcustă), care a editat „revista de perete” „Noii”. * A colaborat cu proze scurte, fragmente de roman, texte teoretice, critică literară și articole de opinie la majoritatea revistelor literare și culturale din țară dar și din Franța, Ungaria, Polonia, Rusia, Germania. * Debutează în 1979 cu volumul „Aventuri într-o curte interioară” (proză scurtă, „Cartea Românească”, București, 1979). * A publicat volumele de proză scurtă „Efectul de ecou controlat” (ed. „Cartea Românească”, 1981); „Amendament la instinctul proprietății” (ed. „Eminescu”, 1983), „Și ieri va fi o zi” (ed. „Cartea Românească”, 1989), „Povestea poveștilor generației ʼ80” (ed. „Nemira”1998) și romanele „Zmeura de câmpie" (ed. „Militară”, 1984), „Tratament fabulatoriu” (ed. „Cartea Românească”, 1986; ediția a II-a, 1996), „Femeia în roșu” (scris împreună cu Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, ed. „Cartea Românească”, 1990, ediția a II-a, 1997). Integrala prozei scurte îi apare reunită în volumul „Aventuri într-o curte interioară” (ed. Paralela 45, 1999). * A publicat articole teoretice și de opinie în antologia „Competiția continuă. Generația ʼ80 în texte teoretice (ed. „Vlasie, 1994, ediția a II-a, adăugită, ed. Paralela 45, 1999) și proză scurtă în antologiile: „Desant ʼ83” (îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, 1983), „Arhipelag – proză scurtă contemporană. 1970-1980” (selecție și prefață de Mircea Iorgulescu, 1981), „Nuvela românească în deceniul opt” (selecție și studiu introductiv de Cornel Regman, 1983), „Generația ʼ80 în proză scurtă” (antologatori Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa, Editura Paralelă 45, 1998) și în secțiunea antologică a volumului „Experimentul literar românesc postbelic” (ed. Paralela 45, 1998). * Figurează în antologii de proză românească publicate în străinătate (în limbile maghiară, germană, franceză, sârbă, rusă, engleză). * În SUA este prezent în antologia de proză românească „The Phantom Church and Other Stories” (University of Pittsburgh Press, 1996, traducere de Sharon King și Georgiana Fârnoagă). * Postum, i-a fost editat, la editura bucureșteană „Compania” (2000), romanul „Zodia scafandrului” (rămas neîncheiat) și „La Danse du coq de bruyere suivi de Problemes dʼidentité” (trad. Alain Paruit, Ed. LʼEsprit des Peninsules / EST Samuel Tastet, Paris, 2000). * A primit mai multe premii conferite de Uniunea Scriitorilor din România (1979, 1983, 1986, 1990), Academia Română („Ion Creangă”) și de Asociația Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) pentru proză scurtă (1998). * A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru fondator al ASPRO.

„Dintre prozatori, după Sorin Preda și Constantin Stan mi-a reținut atenția Mircea Nedelciu. (...) O observație concretă, vie,  acută, asupra lumii din jur umplea povestirile lui, narate într-o manieră mereu surprinzătoare și vehiculînd figuri care populau «epoca de aur» și-i dădeau coloritul ei aparte: inși trecuți prin universități, practicînd taximetria clandestină, navetiști, ași la pocher ca Gioni Scarabeul, orfani fugiți din internate, tineri țărani veniți să învețe meserie pe șantiere, camionagii șmecheri. (...) Ca și Cărtărescu, fixa un stil, cu notele sale distincte: interes maxim acordat vieții cotidiene, omului comun, atenție la culoarea langajului străzii, unghi comic, caragialesc de contemplare a umanității, spirit ludic. Inspira astfel admirație tinerilor scriitori care-l căutau și voiau să afle ce părere are despre încercările lor.”

Ovid S. Crohmălniceanu

(„Amintiri deghizate”, Humanitas, 2012, pp. 218–219)

„(VAGON DE VITE) Poate s-a schimbat ceva între timp sau poate a citit el greşit în Mersul trenurilor. Zare a coborît din acceleratul de Constanţa în Gara de Nord la ora unu şi jumătate după miezul nopţii. S-a dus spre tabela cu orarul trenurilor şi a avut surpriza să constate că primul tren cursă care trece prin G. pleacă abia peste patru ore. A trecut pe la Informaţii şi a obţinut acelaşi răspuns. Acum stă ghem pe o bancă de pe peron şi tremură de frig. Adoarme din cînd în cînd preţ de cîteva secunde şi i se pare că a dormit ore lungi într-un frig cu gust de cărbune şi de apă cu mult clor. Tresare crezînd că a pierdut legătura, îşi priveşte ceasul, se asigură că mai are timp şi trage adînc aerul rece în piept. Aerul nu este suficient de rece sau poate tocmai de aia se simte în el mirosul de W.C.-uri descărcate direct pe terasamentul căii ferate. Prin veghea şi visul lui mult prea amestecat mirosea ba a gudron, ba a praf încins, ba a tămîie, ba a frig pur şi simplu şi deodată... o capră traversează şinele căii ferate la două peroane mai în faţă.

 Zare se ridică brusc în picioare şi face cîteva mişcări de gimnastică. Respiră, sare pe loc, se freacă la ochi şi priveşte din nou. Capra e acolo. Un ţăran cu pălărie cenuşie o trage de funie. Rămîne fascinat de imagine. Stă aşa holbat minute în şir pînă cînd omul cu capra traversează cu greu cele două peroane şi ajunge chiar pe peronul unde stă Zare. Îl vede aplecîndu-se şi legînd funia de cadrul metalic al băncii pe care se aşază. Nu sînt decît vreo 15 metri între banca lui Zare şi cea a ţăranului cu capra şi lumina este destul de puternică. Iluzia optică este exclusă şi, în general, Zare ştie despre el însuşi că nu-i un tip cu năzăriri, iluzii, vise cu ochii deschişi. Se aşează din nou pe bancă şi se decide să înţeleagă lucrurile după cum sînt, nu după cum ar putea el să le transforme prin lucrul propriei minţi. Se ridică într-un tîrziu şi dă să plece să-şi ia bilet. Ţăranul cu capra îl cheamă spre el şi-l roagă să-i scoată şi lui un bilet. El nu îndrăzneşte să treacă cu capra prin faţa caselor de bilete, riscă o amendă. Îl ajută, desigur. Apoi stă alături de omul care spune că se numeşte Vlad şi că e paznic de noapte la o uzină de mase plastice.

– Şi ce faci, bre, cu capra, – întreabă Zare – o paşti în curtea uzinei?”*

Mircea Nedelciu

* fragment din romanul „Zmeura de cîmpie”, ed. Militară, București, 1984

Poemoteca

Ion Stratan

(1955-2005)

cădere*

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele

celor trei Grații

luați-l, legați-l

lumea mea se rostogolește peste mine

cel ce-o păzeam de ani, de albine

 

inima mea e un măr căzut în Grădină

cine-i de vină, cine-i de vină

 

trupul meu e un sîmbure mai mare decît fructul

decât inima mea

mâncat dinlăuntru

 

spirit mirat

am văzut marea Greciei în

văzduhul orașului

nu, nu era boltită, ci

dimpotrivă, concavă

 

iar ochii mei s-au dus sus

încît se eterase Iisus

Se evapora eucharistia

și sufletul meu întrecea

zecimea, suta și mia. Senzație

fără senzație. Milă și Grație

* Din volumul „LUX”, editura Albatros, București, 1992

 „Ion Stratan scrie și transcrie fragmente de o rară autenticitate, dintr-o crispată elegie a propriei condiții ontologice. Rafinat al rostirii lapidare, concentrate, eliptice, poetul deține o expresivitate a gestului aproape neorealistă. Tehnica decupajului savant în care poetul «topește» reverberațiile afective se simte pe întreg parcursul volumului. Această tehnică a colajului este vizibilă în preocupările nucleului lunedist, însă în vers cel mai pregnant accent îl capătă la Ion Stratan și poate la Florin Iaru prin puseele de avangardă și suprarealism.”

 „Textul poemelor lui Stratan se întrețese astfel, în diverse feluri și după diverse modele, cu alte fibre textuale, ceea ce este un fel de a afirma întrepătrunderea, aderența și coerența tuturor în marea țesătură a poeziei românești.”

 Mircea Cărtărescu

(„Postmodernismul românesc”, editura Humanitas, București, 1999)

Raftul cărților

Alături de nume precum Vladimir Lossky, George Florovsky sau Nicolai Berdiaev, Paul Nicolaevici Evdokimov (1901-1970) reprezintă, fără doar și poate, unul dintre străluciții scriitori, filozofi și teologi, el fiind unanim considerat drept un reprezentant marcant al exilului rusesc din secolul XX. Din vasta sa operă elaborată, în integralitatea ei, în limba franceză, două titluri îmi par a fi emblematice, definitorii chiar, pentru finețea observației, preciziunea chirurgicală a gîndirii și, nu în ultimul rînd, a frumuseții scriiturii sale: Arta icoanei. O teologie a frumuseții, dimpreună cu Femeia și mîntuirea lumii.

„Bărbatul, lupător și tehnician, dezumanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă care veghează asupra oricărei ființe omenești, ca

asupra propriului ei copil. Dar femeia își va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înțelepte» din parabolă, ale căror lămpi erau pline de darurile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Théotokos – Născătoarea de Dumnezeu (...) În fața tragediei lumii a treia, în fața materialismului, a pornografiei, a drogului, în fața tuturor elementelor descompunerii demonice (...), femeia este cea care, după ce a spus dimpreună cu Sfînta Fecioară fiat, este menită să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbatul aflat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”

Paul Evdokimov

(„Femeia și mîntuirea lumii”, ed. Sophia, 2015)

Jurnal de-a bușilea

Cu Venedikt Erofeev (1938–1990) mi s-a întîmplat să trăiesc o dragoste la prima vedere. Care are, deja, ceva vechime acum, declanșată pe la începutul anilor ʼ90, cînd absolut întîmplător am dat peste un interviu al său apărut în varianta franceză a unei reviste rusești. Tot de acolo am aflat și primele informații legate de bio-bibliografia scriitorului, precum și mai multe fragmente din nuvela sa „Moscova–Petuşki”, pe care le-am tradus rapid și pe care, de-a lungul anilor, le-am tot publicat prin diverse locuri, inclusiv pe blogul de față. Mult mai tîrziu aveam să intru în posesia micului volum (tradus din rusă, cu note și o postfață de Emil Iordache, apărut la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2004), de doar 160 de pagini, în care este relatată, în background, o scurtă dar fabuloasă călătorie bahică – mustind de un lirism ironico-oniric, șfichiuitor, împănat de-un haz nebun și de-o beatitudine totală – cu trenul a unui „băutor metafizic”, avînd în prim plan meditațiile sale, deloc furibunde și neditirambice la adresa regimului sovietic, în general, dar mai cu seamă vizînd oamenii și angajamentele lor pe drumul construirii comunismului, cum se spunea... În ultimă instanță, un drum care nu duce nicăieri, o fundătură, ca și socialismul luat copios în tărbacă de scriitor.

Venedikt Erofeev a murit de mult. A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară. În 1970, nuvela sa (căreia nu o dată i s-a spus „poem”, și pe bună dreptate), „Moscova–Petuşki”, a apărut în „samizdat” (un nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinănd fostului lagăr comunist, cu alte cuvinte niște texte cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, care circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, bătute la mașină sau scrise de mînă), dactilografiată în doar două exemplare. În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi al Uniunii Sovietice, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării.

S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după „proclamarea” perestroicii – îl iritau.

Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit, la un moment dat, să-l opereze. Funcţionarii de la „cadre” s-au minunat cînd, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea...

„Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică…”, avea să spună cu amărăciune scriitorul.

A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte.

A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o „autobiografie” şi cîteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii…

„Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… «Şi, totuşi, de ce taci ?», m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeți, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…”

Venedikt Erofeev

(„Moscova-Petuşki”)

*

Cuvîntul, care ar trebui (numai) să zidească. De foarte multe ori, cuvintele „tăioase” (care sînt un rău necesar) folosite (nu neapărat „chirurgical”) cu măsură şi gingăşie fac nespus de bine. O spun din proprie experienţă. Chiar mai bine decît cele „boante” ori „zaharisite”. Un cuvînt „tăios” folosit cu abilitate şi mai ales cu har, nu lezează... Un cuvînt „tăios” e aidoma unui bisturiu în mîna unui chirurg de clasă... Tămăduieşte. Bref, cuvintele sînt nişte „ustensile” redutabile. Ele devin „arme ucigătoare”, greu sau imposibil de controlat, doar atunci cînd intră pe „mîinile” cui nu se pricepe să le folosească. Pentru conformitate, hai să-i ascultăm pe unii dintre grangurii zilei şi-o să ne crucim. Sau să-i citim/ascultăm pe mulți dintre cei care-n zilele astea își spun jurnalişti!

*

„Singurătatea poate fi un har doar în împrejurarea cînd contactează un alt har. Altminteri e o stare opacă, greu suportabilă pentru ființa umană, care are o elementară nevoie de-a se susține în curgerea vieții pe semenii săi, așa cum un rîu are nevoie de malurile sale.” (Gheorghe Grigurcu)

*

„Smerenia este arta de a fi la locul tău.” (Paul Nicolaevici Evdokimov)

*

Mama, Ecaterina L. Caragiale, sora, Lenți (Lenci), Ecaterina Momolo Cardini, zisă Momoloaia (mătușă după mamă, a cărei avere importantă a moștenit-o nenea Iancu), Maria Constantinescu (mama lui Mateiu), Alexandrina (Didina) Burelly – cu care Caragiale a avut doi copii: Ecaterina (Tuski) și Luca (Luchi), Veronica Micle (una dintre iubite), Leopoldina Reinecke (altă iubită, verișoară primară a compozitorului Eduard Caudella), sînt femeile importante din viața lui Caragiale. Evident că lista nu se încheie aici. Printre toate cele pomenite, atît de plastic numite de criticul teatral Valentin Silvestru, „doamnele domnului Caragiale”, un loc aparte l-a ocupat, fără doar și poate, Cella Delavrancea (1887-1991, fiica prietenului său Barbu Ștefanescu-Delavrancea, pe care Caragiale o alinta spunîndu-i „Aghiuță”), cea care avea să devină, ulterior, o celebră pianistă și un remarcabil pedagog muzical, față de care Caragiale a nutrit o afecțiune cu totul și cu totul specială. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă [la Bucureşti] unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu [Barbu Delavrancea], iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia.” (Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, BCU)

*

Transcriu primul text al lui Sorin Stoica din Partener, „Un om își taie unghiile”. Îl încep pe al doilea, „Muțenia”. Un micro-eseu despre tăcere. Splendid. Sînt în jur de 300 de asemenea texte pe care le voi așeza împreună cu prietenul Codruț, în volumul la care muncim cot la cot. Și care ne-o dorim o ediție critică, reunind editorialele și reportajele minunatului prozator (dispărut atît de tînăr, hélas!), apărute în periodicul câmpinean.

*

Vlad împlinește azi 33 de ani. Vîrsta pe care, conform tradiției, o avea Hristos în momentul crucificării. [Luca: „cînd Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani” (3, 23).  Din Evanghelia după Ioan, aflăm că Isus a predicat timp de trei ani. De aici am putea deduce că Isus a trăit 33 de ani. E doar una dintre supoziții, ușor simplistă, desigur...] 

*

Îmi tot spun să-mi închid contul de pe Facebook. Îmi ajung aproape 12 ani. Nu știu de ce mai stau. Vorba lui Daniel Cristea-Enache, e o jale ce-mi văd ochii acolo. Constatare (veche): numărul „like”-urilor care se acordă unor postări complet idioate sau banal-oarecare, este direct propoțional cu notoritatea personajului care le slobozește-n noaptea virtuală.

*

Apropos de Daniel Cristea-Enache. O jale și-a botezat dumnealui cronica la recentul volum de poeme al lui Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor (Humanitas, 2020). O poezie „întristătoare prin nivelul ei intelectual și estetic”, criticul conchizînd sec: „Volumul  de față e o jale” (România Literară” 42/2020). Mai temperate rîndurile lui Cristea-Enache, mult mai temperate decît acelea ale lui Sorin Lavric (surprinzătoare îmi pare aplecarea dumisale spre poezie, în general și spre critica de poezie, în special), apărute la doar două săptămîni distanță (de doi bani / RL 44 /, în cronica ideilor), demolatoare în bună parte („eșec deprimant”, „acest volum uimitor de slab”, „simțiri psihologice care nu transmit nici o emoție estetică”, „flașneta de plîngeri”, „lamentație golită de suflu estetic”, „neputința nu-i vine din carența vigorii, ci din lipsa expresivității”, „o văicăreală perpetuă nu are darul de a-ți smulge indulgențe artistice”, „platitudinea versurilor e înmărmuritoare” etc.), vitriolante de-a dreptul, pe alocuri („îl citești cu jena celui care a nimerit peste un om clătinîndu-se pe marginea drumului” ori „libret intonat pe cadențe de manele” sau „îl doare inima poezii la rînd”, culminînd cu „un lăutar încropind sponte sua stihuri de însoțit vioara ar fi fost mai convingător” și „un răstignit scriind elegii boante pentru cei săraci cu duhul”). Cărtărescu, în poemele sale din acest volum, spune Lavric, e un infantil, un steril, față de care „un puști cu mintea vraiște, obosit de sarabanda jocurilor pe calculator, și-ar fi pus întrebări mai deștepte.” Poeme care „trădează un spirit găunos, din care a dispărut orice imbold spre zicerea memorabilă”. Citatele generoase care însoțesc aceste calificative dovedesc cu asupra de măsură spusele criticului, care nu se sfiește să-i pună lui Cărtărescu un diagnostic sever, de lexicopenie, creînd în acest sens un cuvînt nou, inexistent în dicționare, cu alte cuvinte „împuținarea drastică a fondului lexical de buchii.”  Și încheie în aceeași notă: „Într-adevăr, versuri de doi bani. Între autorul Levantului  și cel al volumului de față se cască prăpastia unei căderi în gol. Nici măcar umbră a celui care a fost odată, din Mircea Cărtărescu nu a mai rămas decît dîra stînjenitoare a unui talent epuizat.” Finit coronas opus! Nu îndrăznesc să dau aproape 30 de lei să-mi cumpăr volumul. Poate găsesc să-l împrumut.

*

Oare chiar să fie de negăsit volumul lui Creția, „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau Despre forma pură a libertăţii” (Bucureşti, Humanitas, 2009)?

*

„Nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt inteligent!” Nae Ionescu

Poemoteca

LUMILE ȘI RODIA – (Iubirea)*

Astăzi și nu

Să mergem parcă împreună

În grotele memoriei, cea bună

Unde-s pierduții. Vîntul le citește fruntea

De pergament. Plămînii-și plasează aerul, lent

Glaspapir pe meninge strigătul lor

De ajutor. Nu mai cunosc decît cuvîntul „mie”

Și „eu” ca însemnare-a lui Dumnezeu

Agonizînd pe șenile senile

Ochi dizolvați în pastile

Geronto și Gea

au topit în riduri bărbatul, femeia

Și pentru ei vreau să strig

Și umblu gol să nu le fie frig

Doar pentru ei urc pe frînghii

Din coarde vocale, pe înserate

Pentru timpanele flasce, ridate

Lîngă clepsidrele care le numără

mîinile albe, lîngă pozele prinse

Cu lacrimi în salbe, lîngă pendula ce bate

Taca-i – taca prin mese, cînd apa mă ia

Navă pe valuri amare.

Moarte pe cale de vindecare

Ion Stratan

„Pentru Bogdan Stoicescu,
fără a cărui prietenie nu aș mai fi scris în monstruosul mileniu trei,
 dragostea din inima lui Nino”

* Din Cinci cîntece pentru eroii civilizatori (editura Cartea Românească, București, 1983, grafică și coperți de Tudor Jebeleanu). Acest volum, alături de cel de debut, „Ieșirea din apă” (1981) și de cel colectiv, Aer cu diamante (1982, scris împreună cu Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Mircea Cărtărescu), vor fi singurele sale apariții editoriale pînă în 1990, cînd îi va fi tipărit volumul Lumină de la foc. Cinci cîntece pentru eroii civilizatori a fost volumul care l-a impus definitiv pe Ion Stratan, drept unul dintre cei mai importanți poeți ai generației sale (așa numita „generație optzecistă” din literatura română), pe de o parte iar pe de alta, una dintre cele mai viguroase și originale voci poetice românești contemporane.

MEMENTO

Vasile Voiculescu
(13 octombrie 1884 - 26 aprilie 1963)

Poeme trimise de îngeri...

Pășind în vârful gândurilor goale,

Voi cuteza să calc pe spirit pur.

V. Voiculescu

Vasile Costache Voicu primea, oficial, numele Vasile Voiculescu abia în 1950, la împlinirea vîrstei de 66 de ani. De altfel, la acest nume de familie, scriitorul adăugase, simplu, doar inițiala V., niciodată prenumele întreg, Vasile – și nici Dile, cum îi spuneau cei foarte apropiați – așa cum își iscălise întotdeauna manuscrisele și lucrările, fie ele poeme, texte în proză sau articolele pentru diferitele periodice la care colabora și care vor constitui opera cu care va rămîne, definitiv, în istoria literaturii române, după moartea sa, survenită în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la doar un an după ce fusese externat din pușcăriile gulagului comunist. Fusese condamnat la 5 ani de temniță grea (plus 5 ani de degradare civică), pe care avea să-i execute, între 1958 și 1962, în penitenciarele comuniste de exterminare de la Jilava și Aiud, în urma sentinței pronunțate în procesul grupului „Rugul Aprins” („Rugul Aprins al Maicii Domnului”), cunoscut și sub titulatura „Grupul de la Mănăstirea Antim” (o asociație culturală de sorginte creștin-ortodoxă, înființată de monahii Sandu Tudor și Ivan Kulîghin), ani de detenție inumană, care, bărbatului de 74 de ani, cu sănătatea grav șubrezită, aveau să-i grăbească sfîrșitul...

Cu ceva ani în urmă am primit din partea unui colaborator apropiat al revistei „Gazeta Cărților” a bibliotecii „Nicolae Iorga”, un dosar-plic, format A4, conținînd, în manuscris, 14 poeme. Toate semnate și datate – cel mai vechi provenind din anul 1918 iar cel mai recent, din 1947 – care, conform asigurărilor colaboratorului nostru, ar fi fost inedite. Poemele fuseseră scrise de mînă, cu cerneală (stilou și toc cu peniță) sau creion, pe diferite coli de hîrtie, surprinzător de bine conservate, în ciuda vechimii lor. În urma unei cercetări pe care am întreprins-o în cadrul redacției noastre, am fost în măsură să înlăturăm orice dubiu privind autenticitatea lor. Am trecut, în paralel, cu mijloacele pe care le-am avut la îndemînă, să verificăm dacă, într-adevăr, poemele sînt (și) inedite. Drept pentru care am purces la consultarea mai multor lucrări dedicate vieții și operei scriitorului, îndreptîndu-ne atenția îndeosebi asupra celor purtînd semnătura distinsei doamne Roxana Sorescu, profesor universitar, eminent istoric și teoretician literar, poate cel mai avizat cercetător al bio-bibliografiei scriitorului, care ani de-a rîndul s-a ocupat de editarea operei voiculesciene. Atenția ne-a fost reținută – ținînd cont de faptul că manuscrisele proveneau, cu excepția unuia singur, din perioada 1940-1947 – de o aserțiune a dnei Roxana Sorescu, dintr-o „Notă asupra ediției”, din preambulul antologiei* poetice îngijite de domnia sa, apărută în anul 2011, în care, printre altele, făcea și următoarea precizare: „[...] după unele mărturii, ar fi existat un volum pregătit de autor, intitulat «Veghe», conținînd producția poetică dintre 1940 și 1946. Dat fiind că în arhive nu există nicio urmă a acestui volum, nicio însemnare privind intenția de a-l alcătui, am preferat să grupăm poeziile despre care nu aveam siguranța că au fost revăzute de autor sub titlul «Postume».” (p. 21). Cum unul dintre cele 14 poeme aflate în manuscrisele noastre purta chiar titlul „Veghe”, am fost în măsură să emitem ipoteza că ar exista posibilitatea ca acestea să fie, într-adevăr, inedite iar ele să facă parte integrantă din acel proiectat volum de către autor, despre care doamna Sorescu scria că nu există nici o informație palpabilă. Am identificat, în cercetările noastre de pînă acum, doar două poeme – „Ca o baiaderă” și „Înaltele neliniști” – prezente și în antologia pomenită, însă vădit deosebite față de variantele din manuscrisele aflate în posesia noastră (unde, de exemplu, titlul primului poem este „Baiaderă”). Demersurile noastre vor continua întru depistarea și consultarea altor surse, spre edificarea deplină vizavi de noutatea absolută a splendidelor poeme voiculesciene.

* V. Voiculescu – Poezii, cronologie, notă asupra ediției, prefață și referințe critice de Roxana Sorescu, colecția „Biblioteca pentru toți”, editura „Art”, București, 2011.

Veghe

Izbânda? Ce grea încercare

Destinul se culcă sătul

Și carnea cu visul ei mare

Râvnește-n azururi pătul

A slovei sălbatecă hrană

Priește doar celor flămânzi

Și slova ca mumă spartană

Ucide și copii plăpânzi

Oricât amintirea împlântii

Și cânte-i pe socluri un bonz

Se macină-ajunși la răspântii

Bieți idoli, eroii de bronz

Când fierul din câmpul de lupte

Se-ngroapă-n trecut ca un mort

Vertebrele urii sânt rupte

Și ura e singurul fort

Lingându-și grumazul de sânge

La pândă stă timpul rănit

Veghiate când mult aur se strânge

Și nu mai rămâne granit

Capcane s-ațin în suișuri

Și plăgi în coroane de domn

Vin zile cu două tăișuri

Și nopți văduvite de somn

Nu credeți în zodii: sânt curse...

Prin naltele stele sclipind

Trec ghiarele marilor Urse

Și săgetătorii ochind

1940 30. Iunie

Buc. [urești]

Vasile Voiculescu și Tudor Vianu

A. Ω.

Nimic nu mă înspăimântă, că mor sau că viez...

Ești Început a toate și tuturor Sfârșitul:

De când m-am rupt de Tine și nu mai încetez

Cumplita mea cădere ce umple infinitul

M’apropii tot de Tine ori cât mă depărtez.

V.V.

1947

Vasile Voiculescu împreună cu soția sa, Maria,
la un an de la căsătorie
 (11 februarie 1911)

Noapte de toamnă

Când lumea robotaʼși alină și huma doarme vlăguită,

De nu se mișcă fir în miriști, nici frunzăʼn ulmii de pe creste,

Își pune Noaptea straiul tainic ce par-că-i rochea strălucită

În care s-aʼmbrăcat odată Cenușăreasa din poveste:

Albastrul cer svârlit pe umeri în copci de stele se anină

Și calea laptelui încinge nemăsurat lui tărie,

Iar lunaʼn mijloc, neclintită pe brâul de argint stă plină

Ca o pafta de aur, prinsă în alba nopții betelie.

1942

Referent literar la Radio (1933-1935)