Asemui acest Facebook prin cotloanele căruia mă preumblu de vreo 17 ani (nu pare să fie un număr fatal, cum i-ar fi zis maître Caragiale) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: plină de hărmălaia pestriţă, guralivă, colorată țipător dar obositoare (ca la bîlciurile de Moşi din copilărie) din buza mării, care nu pot spune că-mi displace dar mai presus de orice, aşa cum scriam altundeva, iubesc marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă, a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip cald şi-a amintiri sărate…
Cît despre prietenii feisbucişti (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi, pentru mine, prietenii reali, în carne și oase, reprezintă cu totul și cu totul altceva, o rara avis, pe cale de extincție), care precum aceia din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, survine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, plecînd de unde au venit.
De multe ori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din cartea de imobil a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei veritabili. Adică doar aceia care vor continua să mă locuiască…
Sau, de ce nu, o fi chiar așa cum zicea dragul meu Ştefan Iordache, cîndva, că pur și simplu nici nu există prieteni, ci doar momente de prietenie...
În rest, să mă bucur de singurătate, înconjurat de cei foarte puțini care îmi sînt dragi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu