Jurnal de-a bușilea

Cu Venedikt Erofeev (1938–1990) mi s-a întîmplat să trăiesc o dragoste la prima vedere. Care are, deja, ceva vechime acum, declanșată pe la începutul anilor ʼ90, cînd absolut întîmplător am dat peste un interviu al său apărut în varianta franceză a unei reviste rusești. Tot de acolo am aflat și primele informații legate de bio-bibliografia scriitorului, precum și mai multe fragmente din nuvela sa „Moscova–Petuşki”, pe care le-am tradus rapid și pe care, de-a lungul anilor, le-am tot publicat prin diverse locuri, inclusiv pe blogul de față. Mult mai tîrziu aveam să intru în posesia micului volum (tradus din rusă, cu note și o postfață de Emil Iordache, apărut la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2004), de doar 160 de pagini, în care este relatată, în background, o scurtă dar fabuloasă călătorie bahică – mustind de un lirism ironico-oniric, șfichiuitor, împănat de-un haz nebun și de-o beatitudine totală – cu trenul a unui „băutor metafizic”, avînd în prim plan meditațiile sale, deloc furibunde și neditirambice la adresa regimului sovietic, în general, dar mai cu seamă vizînd oamenii și angajamentele lor pe drumul construirii comunismului, cum se spunea... În ultimă instanță, un drum care nu duce nicăieri, o fundătură, ca și socialismul luat copios în tărbacă de scriitor.

Venedikt Erofeev a murit de mult. A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară. În 1970, nuvela sa (căreia nu o dată i s-a spus „poem”, și pe bună dreptate), „Moscova–Petuşki”, a apărut în „samizdat” (un nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinănd fostului lagăr comunist, cu alte cuvinte niște texte cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, care circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, bătute la mașină sau scrise de mînă), dactilografiată în doar două exemplare. În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi al Uniunii Sovietice, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării.

S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după „proclamarea” perestroicii – îl iritau.

Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit, la un moment dat, să-l opereze. Funcţionarii de la „cadre” s-au minunat cînd, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea...

„Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică…”, avea să spună cu amărăciune scriitorul.

A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte.

A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o „autobiografie” şi cîteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii…

„Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… «Şi, totuşi, de ce taci ?», m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeți, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…”

Venedikt Erofeev

(„Moscova-Petuşki”)

*

Cuvîntul, care ar trebui (numai) să zidească. De foarte multe ori, cuvintele „tăioase” (care sînt un rău necesar) folosite (nu neapărat „chirurgical”) cu măsură şi gingăşie fac nespus de bine. O spun din proprie experienţă. Chiar mai bine decît cele „boante” ori „zaharisite”. Un cuvînt „tăios” folosit cu abilitate şi mai ales cu har, nu lezează... Un cuvînt „tăios” e aidoma unui bisturiu în mîna unui chirurg de clasă... Tămăduieşte. Bref, cuvintele sînt nişte „ustensile” redutabile. Ele devin „arme ucigătoare”, greu sau imposibil de controlat, doar atunci cînd intră pe „mîinile” cui nu se pricepe să le folosească. Pentru conformitate, hai să-i ascultăm pe unii dintre grangurii zilei şi-o să ne crucim. Sau să-i citim/ascultăm pe mulți dintre cei care-n zilele astea își spun jurnalişti!

*

„Singurătatea poate fi un har doar în împrejurarea cînd contactează un alt har. Altminteri e o stare opacă, greu suportabilă pentru ființa umană, care are o elementară nevoie de-a se susține în curgerea vieții pe semenii săi, așa cum un rîu are nevoie de malurile sale.” (Gheorghe Grigurcu)

*

„Smerenia este arta de a fi la locul tău.” (Paul Nicolaevici Evdokimov)

*

Mama, Ecaterina L. Caragiale, sora, Lenți (Lenci), Ecaterina Momolo Cardini, zisă Momoloaia (mătușă după mamă, a cărei avere importantă a moștenit-o nenea Iancu), Maria Constantinescu (mama lui Mateiu), Alexandrina (Didina) Burelly – cu care Caragiale a avut doi copii: Ecaterina (Tuski) și Luca (Luchi), Veronica Micle (una dintre iubite), Leopoldina Reinecke (altă iubită, verișoară primară a compozitorului Eduard Caudella), sînt femeile importante din viața lui Caragiale. Evident că lista nu se încheie aici. Printre toate cele pomenite, atît de plastic numite de criticul teatral Valentin Silvestru, „doamnele domnului Caragiale”, un loc aparte l-a ocupat, fără doar și poate, Cella Delavrancea (1887-1991, fiica prietenului său Barbu Ștefanescu-Delavrancea, pe care Caragiale o alinta spunîndu-i „Aghiuță”), cea care avea să devină, ulterior, o celebră pianistă și un remarcabil pedagog muzical, față de care Caragiale a nutrit o afecțiune cu totul și cu totul specială. „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă [la Bucureşti] unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu [Barbu Delavrancea], iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către Italia.” (Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, BCU)

*

Transcriu primul text al lui Sorin Stoica din Partener, „Un om își taie unghiile”. Îl încep pe al doilea, „Muțenia”. Un micro-eseu despre tăcere. Splendid. Sînt în jur de 300 de asemenea texte pe care le voi așeza împreună cu prietenul Codruț, în volumul la care muncim cot la cot. Și care ne-o dorim o ediție critică, reunind editorialele și reportajele minunatului prozator (dispărut atît de tînăr, hélas!), apărute în periodicul câmpinean.

*

Vlad împlinește azi 33 de ani. Vîrsta pe care, conform tradiției, o avea Hristos în momentul crucificării. [Luca: „cînd Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani” (3, 23).  Din Evanghelia după Ioan, aflăm că Isus a predicat timp de trei ani. De aici am putea deduce că Isus a trăit 33 de ani. E doar una dintre supoziții, ușor simplistă, desigur...] 

*

Îmi tot spun să-mi închid contul de pe Facebook. Îmi ajung aproape 12 ani. Nu știu de ce mai stau. Vorba lui Daniel Cristea-Enache, e o jale ce-mi văd ochii acolo. Constatare (veche): numărul „like”-urilor care se acordă unor postări complet idioate sau banal-oarecare, este direct propoțional cu notoritatea personajului care le slobozește-n noaptea virtuală.

*

Apropos de Daniel Cristea-Enache. O jale și-a botezat dumnealui cronica la recentul volum de poeme al lui Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor (Humanitas, 2020). O poezie „întristătoare prin nivelul ei intelectual și estetic”, criticul conchizînd sec: „Volumul  de față e o jale” (România Literară” 42/2020). Mai temperate rîndurile lui Cristea-Enache, mult mai temperate decît acelea ale lui Sorin Lavric (surprinzătoare îmi pare aplecarea dumisale spre poezie, în general și spre critica de poezie, în special), apărute la doar două săptămîni distanță (de doi bani / RL 44 /, în cronica ideilor), demolatoare în bună parte („eșec deprimant”, „acest volum uimitor de slab”, „simțiri psihologice care nu transmit nici o emoție estetică”, „flașneta de plîngeri”, „lamentație golită de suflu estetic”, „neputința nu-i vine din carența vigorii, ci din lipsa expresivității”, „o văicăreală perpetuă nu are darul de a-ți smulge indulgențe artistice”, „platitudinea versurilor e înmărmuritoare” etc.), vitriolante de-a dreptul, pe alocuri („îl citești cu jena celui care a nimerit peste un om clătinîndu-se pe marginea drumului” ori „libret intonat pe cadențe de manele” sau „îl doare inima poezii la rînd”, culminînd cu „un lăutar încropind sponte sua stihuri de însoțit vioara ar fi fost mai convingător” și „un răstignit scriind elegii boante pentru cei săraci cu duhul”). Cărtărescu, în poemele sale din acest volum, spune Lavric, e un infantil, un steril, față de care „un puști cu mintea vraiște, obosit de sarabanda jocurilor pe calculator, și-ar fi pus întrebări mai deștepte.” Poeme care „trădează un spirit găunos, din care a dispărut orice imbold spre zicerea memorabilă”. Citatele generoase care însoțesc aceste calificative dovedesc cu asupra de măsură spusele criticului, care nu se sfiește să-i pună lui Cărtărescu un diagnostic sever, de lexicopenie, creînd în acest sens un cuvînt nou, inexistent în dicționare, cu alte cuvinte „împuținarea drastică a fondului lexical de buchii.”  Și încheie în aceeași notă: „Într-adevăr, versuri de doi bani. Între autorul Levantului  și cel al volumului de față se cască prăpastia unei căderi în gol. Nici măcar umbră a celui care a fost odată, din Mircea Cărtărescu nu a mai rămas decît dîra stînjenitoare a unui talent epuizat.” Finit coronas opus! Nu îndrăznesc să dau aproape 30 de lei să-mi cumpăr volumul. Poate găsesc să-l împrumut.

*

Oare chiar să fie de negăsit volumul lui Creția, „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau Despre forma pură a libertăţii” (Bucureşti, Humanitas, 2009)?

*

„Nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt inteligent!” Nae Ionescu