Poemoteca

Ion Stratan

(1955-2005)

cădere*

Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele

celor trei Grații

luați-l, legați-l

lumea mea se rostogolește peste mine

cel ce-o păzeam de ani, de albine

 

inima mea e un măr căzut în Grădină

cine-i de vină, cine-i de vină

 

trupul meu e un sîmbure mai mare decît fructul

decât inima mea

mâncat dinlăuntru

 

spirit mirat

am văzut marea Greciei în

văzduhul orașului

nu, nu era boltită, ci

dimpotrivă, concavă

 

iar ochii mei s-au dus sus

încît se eterase Iisus

Se evapora eucharistia

și sufletul meu întrecea

zecimea, suta și mia. Senzație

fără senzație. Milă și Grație

* Din volumul „LUX”, editura Albatros, București, 1992

 „Ion Stratan scrie și transcrie fragmente de o rară autenticitate, dintr-o crispată elegie a propriei condiții ontologice. Rafinat al rostirii lapidare, concentrate, eliptice, poetul deține o expresivitate a gestului aproape neorealistă. Tehnica decupajului savant în care poetul «topește» reverberațiile afective se simte pe întreg parcursul volumului. Această tehnică a colajului este vizibilă în preocupările nucleului lunedist, însă în vers cel mai pregnant accent îl capătă la Ion Stratan și poate la Florin Iaru prin puseele de avangardă și suprarealism.”

 „Textul poemelor lui Stratan se întrețese astfel, în diverse feluri și după diverse modele, cu alte fibre textuale, ceea ce este un fel de a afirma întrepătrunderea, aderența și coerența tuturor în marea țesătură a poeziei românești.”

 Mircea Cărtărescu

(„Postmodernismul românesc”, editura Humanitas, București, 1999)