Jurnal de-a bușilea

(foto  © Tiberiu Crișan)

Stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea filtrată de faldurile perdelelor. Alex, nepotă-su, care pe atunci avea doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat deasupra unei coli de hîrtie, ținînd strîns un snop de creioane în mîna stîngă, în timp ce cu dreapta scria ceva de zor. Ce scrii, tu, acolo?   îl întrebă uşor absent... Nu scriu, desenez, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea coală de hîrtie. Da?  Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret? Nu eşti deloc!  îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. Şi, de fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez, adăugă ferm şi foarte serios, apăsînd din glas pe silaba „îți”. Aha. Îți desenez un nor ca un caltaboş, îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. Mda. Daʼ de ce ca un caltaboş, şi nu altcumva? plusă el, la fel de serios. Pentru că aşa mi-a spus un vultur! Da? Ce vultur? Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat! şi-i aruncă o privire mustind de dojană. Am uitat!, îi răspunse el cu o undă de vinovăție neprefăcută în glas. Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă pînʼla gură! , zise plin de năduf. Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit? Aaaa, acum da, mi-am amintit! Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă..., mai spuse, ignorîndu-l, continuîndu-şi placid desenatul, cu o fervoare sporită. 

Alivivi, Ardoplică, Bae, Bibilici, Bîțoi, Briceag, Chibritaruʼ, Ciucioi, Ciuciu, Codița, Dîngîlia, Dode-Masă, Francezuʼ, Găozescu, Găzaruʼ, Găzănel, Gîscaruʼ, Ghelmețiu, Gherman, Matița, Măsoi, Mizdrița, Mozoc, Oica, Organuʼ, Pornește, Puia, Stămbaruʼ, Sulicar, Terentoaia...
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei sale, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-și petrecea, cu rare excepții, vacanțele pe vremea cînd era școlar... Sigur că nu mai știa în totalitate care le erau prenumele, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știa nici atunci, în urmă cu mai bine de 50 de ani. 

Dacă ieșea pe uliță și întreba pe cineva, dacă-l știe pe Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la el ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădea porecla, ca un fel de parolă sau de cuvînt-cheie, cum s-ar spune azi, omul, brusc, se lumina la față, și-ncepea să povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Nu exista absolut nici o poreclă fără o poveste. Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile despre acea planetă pierdută a copilăriei sale, n-ar avea nici un chichirez. 

Cîte dintre personajele astea dragi lui or mai viețui? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea, trecuți de prima tinerețe, și-n acele vremuri... 

Curios e că, totuși, unele dintre prenumele lor, puține, dar neapărat atașate poreclelor, i-au rămas vii în memorie. Iar ori de cîte îi vin din cap, apar pe loc însoțite și de chipurile lor, așternînd-i-se în fața ochilor ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele vremuri...*

Citese nu-ştiu pe unde despre planta numită «pipirig» şi gîndul îl dusese, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la «pipirig» (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor, cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică. În satul bunicilor săi materni din Dîmboviţa i se spunea rogoz sau papură rotundă…
Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi «spetează», mai cu seamă atunci cînd îi confecţiona zmeele, cînd pregătea scheletul acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel „adeziv” rezultat din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…*

(* fragmente din 

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, 

volum aflat în curs de apariție)

Memento

Nina Cassian

(27.XI.1924 – 15.IV.2014)

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă.

(Disciplina harfei)

„Dacă memoria mea e o zestre – sunt foarte bogată, prin profuziunea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărți, artă, muzică, ființe etc. care mă cutreieră și azi, cu o vitalitate și o prospețime aproape insuportabile.” 

Nina Cassian 

(Memoria ca zestre, cartea I, 2010)

Sărutul

Era iarnă-n păduri,

urși albi – nămeții

moțăiau în scorburi adînci.

Din negre și crîncene crengi,

pădurea-și suia pereții.

Umblam, obosiți de pași

prin zăpada cea grea.

Lîngă noi străjuia

un copac, ca un cerb uriaș.

Gura ta pe a mea s-a închis

                                               – și-o flacără 

mi-a lucit sub pleoape,

Ca și cînd, cu foșnet aprins,

O vulpe-ar fi trecut pe aproape.

(din volumul Versuri alese, 1955)

Romanța cu țînțar

Îți mai aduci aminte, toamnă ?

Era tîrziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,

și îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui cățeluș

cu ochi de cocs, cu bot de pluș.

Fugind de sufletele moarte,

de-atîtea ori ieșeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visînd să pot rosti «exegi»,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme și statui.

Îți mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi șiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura țînțarul Anofel

pe lîngă sînul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Și era iarnă.

(din volumul Loto-poeme, 1972)

Nina Cassian alături de Marin Preda (în spatele ei),

una dintre cele două mari iubiri ale vieții sale...

Poem

(în limba spargă)

În câmpul ce iţea de buturează,

A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,

Dar zumbăreala ghioală, încă trează,

A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşlează,

Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,

Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: în lanţuri apa să se tragă!

(din volumul Jocuri de vacanță, 1983 )

N.B.

„(...) cea mai atrăgătoare femeie urîtă din cîte s-au afirmat în literatura română.“

„Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu mijloace metalexicale.”

Alex. Ștefănescu

(Istoria literarturii române contemporane)

Cîntec în limba spargă

Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cât de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul „oficial”, cuvinte cu o sonoritate cât se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă (după cum poeta însăşi afirma, limba spargă s-a născut din dragostea ei pentru avangardă).

Acest cântec este în limba spargă engleză! 

Radu Gheorghe

Poemoteca

Virgil Mazilescu

sînt atât de frumos

sînt atât de viu

sînt atât de demn

mîncaţi-mă

(Foto: © Tudor Jebeleanu; sursa: MNLR)

cineva pe lume are nevoie de mine*

cineva pe lume are nevoie de mine

dragostea mea dacă ai nevoie de mine

o dragostea mea dacă ai nevoie de mine

gândește-te la mine

în spațiul cel mai umilit

te-am sărutat eu mortul

fiecare să-și ascundă îngerul

în buzunar

ca la bîlci ca la

cinematograful mut

poate zborul va țîșni printre zdrențe și urechi

eh ce să-i faci vom fi un biet simbol

și unghiul din toate imposibil

te-am sărutat eu mortul

cîntecul lui guillaume**

am băut din sîngele ei și mi s-a părut că e bun

am mîncat din carnea ei și mi s-a părut că e bună

dar mă întreb și astăzi cine este ea la urma urmei

și de ce a trebuit să beau tocmai din sîngele ei

și să mănînc din carnea ei – și uneori îmi aduc aminte

„deschide ușa asta la care bat plîngînd”

***

și după ce am inventat poezia într-o

încăpere clandestină din adîncul pămînturilor

sterpe – curajul și puterea (omenească)

s-au topit ca aburul***

* Poem din volumul „Versuri”, Editura Pentru Literatură, 1968

**Poem din volumul „Guillaume poetul și administratorul”, Editura Cartea Românească, 1983

*** Poem din volumul „Întoarcerea lui Immanuel”, antologie, Editura Albatros, 1991

N.B. Dac-ar fi trăit, azi, Virgil Mazilescu ar fi împlit 82 de ani! Deși mi-ar fi plăcut foarte, nu l-am cunoscut, ci doar i-am cumpărat cărțile, fapt pentru care nici nu-mi imaginez în ziua de azi cum ar fi arătat la vîrsta senectuții, eu fiind irevocabil obișnuit cu splendidul lui portret la tinerețe, închipuit de Tudor Jebealeanu. Dar, poate că e mai bine astfel.
A fost debutat cu versuri, la doar 24 de ani, într-un supliment, «Povestea vorbii», al unei reviste culturale craiovene, de cel care se îngrijea de apariția acestuia, nimeni altul decît Miron Radu Paraschivescu.
A scris puțin (doar patru plachete!), fiind extrem de parcimonios cu propriile-i versuri, pe care le polisa îndelung înainte să le lase să zburătăcească spre cine știe ce luminiș însorit de revistă literară sau să le strîngă între coperțile vreunui volum.
Am auzit multe povești despre boemul care era și care devenise o legendă, încă din timpul scurtei sale vieți, de la prietenii lui poeți (și nu numai!) care l-au cunoscut.
Dar, mai presus de orice, a fost un visător și-un «hemograf», din stirpea atît de rară a celor care scriu folosindu-se de de o „tehnică” specială, pe care extrem de puțini o posedă, numită de Nichita Stănescu, «hemografie». Adică scrierea cu tine însuți...
Din păcate, «cerneala hemografică» a lui Virgil Mazilescu s-a epuizat înainte de vreme, la puțin timp după ce împlinise 42 de ani...

Poemoteca

Aprilie

A vârstei melodie-şi taie cale.

Supusă, o presimt şi o aştept.

Cu anii, mai duios mă strângi la piept,

Mă-nvăluie mai blând braţele tale.

Barbara tresărire de ţambale,

A tinereţii, n-am s-o redeştept.

Din vinul vechi sorbim, mai înţelept,

Esenţe tari şi bucurii egale.

A noastră-i toamna largă, policromă,

Împărăţia frunzelor uşoare

Şi crama cu răcoare şi aromă.

Dar nu ştiu ce nelinişte, ce boare,

Vesteşte că April, un crai sălbatic,

Va-mpresura, va sparge calmul atic.

Maria Banuș

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

Rainer Maria Rilke

(în românește de Maria Banuș)

S-a născut MARIA BANUȘ (la 10 aprilie 1914), poetă, traducătoare, memorialistă și publicistă.
A debutat în 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, cu poemul La 14 ani. 

Este autoarea a numeroase volume de poezie, teatru și tălmăciri din lirica universală (Rainer Maria Rilke, Goethe, Shakespeare, Sándor Petőfi, Alexandr Pușkin, Robert Browning, Pablo Neruda). Mai multe volume de versuri (Ție-ți vorbesc, America!, 1955, Magnet, 1962, Diamantul, 1965 etc.) sînt tributare dogmatismului proletcultist și realismului socialist.
După maturizarea sa literară și limpezirea ideologică, ea revine la fiorul poetic genuin și lirismul său inconfundabil, trăsături care au impus-o drept una dintre cele mai autentice și puternice voci ale poeziei românești dintotdeauna, volumele apărute ulterior (Portretul din Fayum –1970, Oricine și ceva – 1972, Noiembrie inocentul – 1981, Fiesta – 1990), confirmînd pe deplin acest lucru. Poemele sale, reunite în antologia Orologiu cu figuri (1984), au fost traduse în limba franceză (L’Horloge à Jacquemart, 1987) și prefațate de binecunoscutul poet francez Alain Bosquet, membru al Academiei Regale Belgiene.
În anul 1989 i se decernează Premiul Internațional Gottfried von Herder.
Ediția cuprinzînd cele peste 1200 de pagini ale operei sale memorialistice (Însemnările mele, volumul I, 1927-1944 și volumul II, 1945-1999) a fost îngrijită de reputatul editor, critic și istoric literar Geo Șerban, ea apărînd postum, în 2014, la editura Cartea Românească. Este o realizare editorială remarcabilă pentru contribuția pe care o aduce la istoria literaturii române în general și la plasarea autoarei la locul cuvenit în cadrul acesteia.
La zece ani de la moartea poetei, în anul 2009, editura Casa Radio” a publicat audio-book-ul Zăbale rupte. Poeme rostite la radio, conținînd 52 de poezii din întreaga creație a Mariei Banuș, cu mai multe ilustrații aparținînd unuia dintre fii săi, Tudor Banuș.

Orație către un foarte bun prieten

 

Să-mi trăiești întru mulți ani, dragă Catalin!

Să fii sănătos și la fel de vesel, precum ești în această fotografie de-acum un secol și ceva!

Să trăiești 1000 (una mie) de ani și să rămâi la fel de tânăr!

La foarte mulți ani!

p.s. Prea greu de a găsi un adevărat prieten; găsindu-l, păstrează-l ca pe ochii din capu-ţi, căci pierzîndu-l, pierzi o lume întreagă.

Cilibi Moise

p.s 2. Abia aștept să ne reîntîlnim și să depănăm cîte puțin despre viața Lumii ăsteia în care taman trăim...

Poemoteca

Charles Baudelaire

De Maistre și Edgar Poe m-au învățat să gîndesc.
(Baudelaire fotografiat de Étienne Carjat)

Pisica*

Te-aștept, pisica mea, la piept să-mi vii,

Retrage-ți gheara labei tale,

Dă-mi voie să m-afund în ochii-ți vii

Și dragi, de-agată și metale.

Pe când te-alint cu degete de orb,

Dă-i voie mâinii,-atât cât cere,

Ca, mângâind electricul tău corp,

Să mi se-mbete de plăcere.

Îmi văd în gând iubita. Ochii săi,

Ca și ai tăi, superbă fiară,

Adânci și duri, împrăștie reci văpăi,

Iar sub mănușă,-i simți o gheară,

În timp ce carnea-i smeadă, o simți cum

Emană un mortal parfum.

În această carte atroce mi-am pus toată inima,

 toată tandrețea, toată religia mea (travestită), toată ura.

 Este adevărat că voi scrie contrariul,

 că voi jura pe toți zeii că este o carte de artă pură...

Strigoiul**

Ca îngerii cu ochiul rău

Mă voi întoarce-n patul tău

Şi mă voi strecura spre tine

Ca umbra nopţilor haine;

Şi-atunci, iubita mea cea brună

Ţi-oi da săruturi reci de lună

Şi dezmierdări de şerpi ce-n fund

De gropi se tîrîie rotund.

Când zorii reci vor răsări

Tu locul meu îl vei zări

Gol, rece, până se-nnoptează.

Cum alţii prin iubire-ar vrea

Să stăpânească viaţa ta,

Eu vreau s-o stăpînesc prin groază

Uitarea***

Vin’ lângă mine, suflet veninos,

Molatec monstru, fiară adorată!

Vreau să-mi înfășur mâna ʼnfiorată

În coama părului tău greu și gros;

În rochia ta cu falduri parfumate

Vreau fruntea ostenită să-mi scufund

Și, ca pe-un stâns buchet, să sorb profund

Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăesc, să dorm aș vrea mereu!

În vis îți voiu așterne fără teamă

Pe trupul tău cu străluciri de-aramă

Un nesfârșit sărut prelung și greu.

În patul tău, abis de desfătare,

Se stinge orice chin și orice dor,

Și gura ta e-un nesecat isvor

De sărutări și aprigă uitare.

Robit acestui crud și drag destin

Voiu asculta poruncile-i perfide

Și, mucenic blajin care-și deschide

El însuș rănile, de râvnă plin,

Voiu suge-otrava binecuvântată,

Adormitoare-a vechilor torturi,

Din vârfu-acestor sâni rotunzi și duri

În care nʼa fost suflet niciodată.

„Tu connais cette maladie fiévreuse qui s'empare de nous dans les froides misères, cette nostalgie du pays qu'on ignore, cette angoisse de la curiosité? Il est une contrée qui te ressemble, où tout est beau, riche, tranquille et honnête, où la fantaisie a bâti et décoré une Chine occidentale, où la vie est douce à respirer, où le bonheur est marié au silence. C'est là qu'il faut aller vivre, c'est là qu'il faut aller mourir!”****

* Din volumul Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2015.
** Les fleurs du mal /Florile răului (1857); traducere din limba franceză de Alexandru Philippide și Ion Gorun
*** Din volumul FLORI ALESE din «Les Fleures du mal», editura „Cultura Națională”, București, 1934, în traducerea lui Alexandru Philippide.
**** L'invitation au voyage; Le spleen de Paris ()

Charles Baudelaire
văzut de
Th. Pallady

Astăzi se împlinesc 203 ani de la nașterea (în 1821) a lui CHARLES PIERRE BAUDELAIRE (m. 1867), poet, eseist, critic literar și de artă, cronicar, traducător (unul dintre primii și cei mai valoroși traducători în limba franceză ai lui Edgar Allan Poe) și publicist. A devenit celebru pentru volumul de poeme Florile răului (Les Fleurs du mal, 1857), unanim considerată drept cea mai importantă şi mai influentă operă poetică publicată în Europa secolului al XIX-lea. 13 din cele 100 de poeme ale volumului au declanşat la apariție un scandal uriaș, încheiat cu o acţiune în instanță, poemele fiind considerate o ofensă adusă religiei şi un afront la adresa moralităţii publice. După încheierea procesului (care a durat o zi), s-a hotărât scoaterea din volum a doar a şase poeme, considerate obscene, autorul suportînd și o amendă de 50 de franci (celor șase poeme le-a fost revocată interdicția de a fi publicate abia în 1949). 

În februarie 1861, este publicată o a doua ediţie, adăugită şi îmbunătăţită, din Les Fleurs du mal, volumul fiind considerat capodopera lirică a lui Baudelaire (cuprinde 126 de poeme grupate în şase secţiuni de lungimi diferite). În acest timp, scriitorul a mai publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862), precum şi despre pictorul Eugène Delacroix (1863). Toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul L’ art romantique (Arta romantică, 1869). Fragmentele autobiografice intitulate Rachete (Fusées) şi Inima mea dezvăluită (Mon coeur mis à nu) datează, de asemenea, de la sfîrşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860. Volumul Mici poeme în proză (Petits poèmes en prose) a fost publicat postum, în 1869 primind titlul Le Spleen de Paris, aşa cum însuși autorul și l-a dorit.

Jurnal de-a bușilea...

 

Livada, proaspăt arată, și-a început, parcă, o nouă viață.

Pămîntului reavăn, cu parfum de lut umed și de ierburi crude, 

i se simte respirarea...

Copacii bătrîni, înfloriți deodată, se bucură și freamătă foșnind ușor sub adierea brizei răcoroase venind dinspre pădurile din jur.

În tihna albastră a după-amiezii, doar vibrația aripilor albinelor, într-un zumzet continuu în aerul cald și pur, desprinzînd petalele florilor de pe ramuri, îmi așterne în inimă liniștea unui nou început...

Oare copacii de ce nu s-or fi știiind nefericiți?

Memento

 KARAJAN

„Da, a încurajat cultul Maestrului – era un om de afaceri isteț,
care își cunoștea valoarea de piață. Nu ezita să spună ce crede.
Dar simt că n-a fost înțeles.
Exista o imagine plină de glamour, dar era doar o formă de apărare.
De fapt, a fost foarte timid, un om simplu, cu gusturi simple.
Mă opun vehement teoriei conform căreia ar fi fost nazist.
Era un oportunist. Eu sunt evreu, dacă aș fi crezut altceva,
n-aș fi petrecut nici măcar un minut în compania lui.”
Peter Alward
(ex-vicepreședinte al EMI Classics)

În 5 aprilie 1908 venea pe lumea muzicii austriacul Herbert von Karajan, cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți și influenți dirijori ai planetei și, cu siguranță, cel mai bine vîndut artist de muzică clasică al tuturor timpurilor, discurile cu înregistrările sale cumpărîndu-se, pînă acum, în peste  200 de milioane de cópii.  

În 1935 devine cel mai tânăr Generalmusikdirektor al Germaniei și este invitat să dirijeze la Paris, Amsterdam, Stockholm, Bruxelles, chiar și la București, în 1937 fiind numit dirijor al Operei de Stat din Viena.

Renumele internațional și l-a dobîndit cu înregistrările făcute cu celebra Filarmonică din Berlin, pe care a condus-o din 1955 pînă în aprilie 1989, cu puțin timp înainte de a muri.

La apogeul carierei, înregistrările sale reprezentau 10% din piața de muzică clasică la nivel mondial, pentru mulți melomani, „muzică clasică” însemnînd discurile pe care Karajan le înregistra cu Filarmonica berlineză, pentru binecunoscuta casă germană de discuri „Deutsche Grammophon”.

Sprijinul artistic al lui Karajan a transformat tineri muzicieni în mari vedete, așa stînd lucrurile cu violonista franceză Anne-Sophie Mutter, cu pianistul rus Evgeny Kissin ori cu soprana austriacă Gundula Janowitz.

Pe lîngă talentul muzical, a avut grijă să-și promoveze și celelalte abilități: era un schior desăvîrșit, un pasionat de viteză și un mare iubitor de limuzine scumpe, care își conducea și propriul avion.

Celebrul dirijor român Sergiu Celibidache spunea într-un interviu despre el că, într-adevăr, este elegant, dar superficial. (Cînd jurnalistul a ripostat – „Dar e faimos în toată lumea!” -, Celibidache i-a replicat cu sarcasmu-i recunoscut: „La fel e și Coca Cola.”)

Albinoni

Adagio

Poezie mută, pictura...

Te-am iubit... (Muza)

N-am crezut niciodată, nici o iotă, din ce am auzit vorbindu-se de rău despre o femeie. Asta pentru că, într-o proporție covîrșitoare, cuvintele vin din două direcții, diametral opuse: dinspre bărbații care nu pot avea niciodată acces la ea, pe de o parte iar pe de alta, dinspre femeile care nu se pot ridica niciodată la nivelul ei...

Îngerul păzitor

Am constatat, nu o singură dată, că în viață este imperios necesară și vremea rea. Este o condiție sine qua non pentru a putea afla cine este dispus, deopotrivă, să meargă prin furtună dar să și împartă, eventual, aceeași umbrelă cu tine...

 

(Din volumul Texte, închipuiri și alte razne, aflat în lucru, cu două picturi de Anna Ermolaeva)

Muzicoteca

Serghei Rahmaninov 

(151 de ani de la naștere)

Rahmaninov alături de nepoata sa Sophie
(1927)

„Nu știu dacă am reușit să reconciliez eternul conflict dintre activitatea mea artistică și conștiința mea artistică. Nu am reușit niciodată să mă decid care este adevărata mea vocație: compozitor, pianist sau dirijor. Sînt momente în care mă gândesc că ar trebui să fiu doar compozitor, iar alteori cred că sînt doar pianist. Conform unui vechi proverb rusesc: «alergând după trei iepuri».

Pot să spun că am prins doar pe unul dintre ei?...” (Rahmaninov)

Rahmaninov împreună cu cele două fiice ale sale,
 Tatiana și Irina

Compozitorul și interpretul

(Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră op. 18)

N.B. „Eram mereu sub vraja sunetului său magnific și incomparabil, care făcea să dispară neliniștea pe care mi-o provocau degetele sale mișcându-se prea repede și rubato-urile sale exagerate. Avea întotdeauna un farmec irezistibil, nu foarte diferit de cel al lui Kreisler." (Arthur Rubinstein)

Poemoteca

 

Arta poetică

Dacă s-ar descuraja poetul,

ar cădea frunzele din copaci -

și ramurile lor ar rămâne

ca niște spînzurători.

Dacă s-ar descuraja poetul,

femeile gravide n-ar mai naște,

n-ar mai naște niciodată.

Dar, din grație și din grijă, poetul,

din grație și din grijă,

moare, întotdeauna,

înainte de a se descuraja.

Nichita Stănescu