Nu sunt dintre aceia care se aruncă în noroi şi îşi plâng de milă. Cu un zâmbet se rezolvă totul.
Poate mîine*
Nu sunt cîinii care latră, nu e luna care tace,
Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace
Dacă vii în astă seară, tot aici mă vei găsi,
O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...
E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,
O să se uite după tine, cînd dimineață o să pleci,
Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,
Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...
Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,
Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.
Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,
Însă mîine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...
Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,
Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,
Și-o să am în loc de oase, doar petale de cais,
Tu și-atuncea vei fi tînăr, eu voi fi și-atunci un vis...
Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,
Înapoi a rămas cerul, și-nainte-i doar asfalt...
Buza ta avea la colțuri, picături curate,
Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.
Nu e luna care tace, nu sunt cîinii care latră,
Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...
Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,
Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...
* În varianta originală, piesa (muzică & versuri) se numește «One too manny mornings» și-i aparține lui Bob Dylan. Ea a fost excepțional tradusă, adaptată și cîntată în românește de Alexandru Andrieș și sub acest titlu face parte din albumul ALB/NEGRU (1999), subintitulat 17 cîntece de Bob Dylan în limba română.
(Fotografie de Dinu Lazăr)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu