În adolescență a studiat comerțul și apoi dreptul canonic (la Napoli), la insistențele tatălui său (al cărui fiu natural a fost), dar a fost atras în mod irezistibil de literatură, filozofie și științele filologice. Aici a intrat în cercurile literare și umaniste ale curții regelui Robert de Anjou, unde avea să-și aproprie marea cultură clasică, prin autori precum Ovidiu, Virgiliu sau Dante. Tot în această perioadă, se îndrăgostește de o tînără pe nume Fiammetta (identificată cu Maria dʼAquino), fiică nelegitimă a regelui, care va apărea frecvent în operele sale, întruchipată ca o muză idealizată. Supraviețuiește marii ciume negre din 1348, o experiență de viață care avea să-i marcheze profund opera.
În 1350 îl întîlnește pe Francesco Petrarca (1304–1374), unul dintre cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene, cel care, în copilărie, avusese privilegiul să-l cunoască pe Dante Alghieri (1265–1321), alături de care va fi unul dintre principalii precursori ai Renașterii.
Cei doi devin prieteni apropiați, împărtășind aceleași idealuri umaniste. De altfel, Petrarca va fi cel care îl va determina să se apropie mai mult de valorile morale și religioase.
Boccaccio, considerat al doilea mare umanist italian după Petrarca, a scris atît în limba italiană, cît și în cea latină, fiind unanim considerat drept unul dintre părinții limbii literare italiene, alături de Dante și Petrarca, pe care i-a considerat întotdeauna ca fiind marii săi maeștri (primul, în ceea ce privește poezia, cel de-al doilea, în domeniul științelor umaniste), și alături de care va (...) înălța cea mai extraordinară triadă literară pe care a cunoscut-o vreun secol, faimoasa trinitate trecentistă, care a ridicat la cea mai înaltă treaptă începuturile literaturii, artei și culturii italiene. (Alexandru Balaci)
Capodopera sa o reprezintă, indiscutabil, Decameronul (sau Munca de 10 zile, scris între 1349–1353), un volum care reunește 100 de nuvele, relatate de zece tineri (șapte femei și trei bărbați) izolați într-o o vilă din afara Florenței, cu scopul declarat de a supraviețui epidemiei de ciumă din anul 1348. Aici, timp de zece zile (de unde și numele Decameron), fiecare participant spune o poveste, zilnic, cu tematică diferită: iubire, inteligență, noroc, păcăleală, erotism, religie, satiră socială. Fiecare zi se sfîrşeşte cu un cîntec (canzone) de dans interpretat de cîte unul dintre povestitori, fiecare conţinînd unele dintre cele mai splendide exemple de poezie lirică scrisă de Boccaccio. Stilul acestor nuvelete este unul clar, realist, viu, în contrast cu literatura medievală alegorică sau moralizatoare, opera fiind considerată o adevărată piatră de temelie a prozei europene moderne și o precursoare a romanului realist.
Opere importante (în italiană): Il Filocolo (1336–1339, primul roman al literaturii italiene), Il Filostrato (1335, un poem narativ despre dragostea tragică dintre Troilus și Criseida), Teseida delle nozze d’Emilia ( 1339–1341, o epopee în versuri inspirată din mitologia greacă), Elegia di Madonna Fiammetta (Elegia Madonei Fiammetta, 1343–1344, o confesiune fictivă a unei femei părăsite, text inovator grației vocii narative feminine). În latină: „enealogia deorum gentilium (1350–1360, 15 volume, o lucrare erudită în despre mitologia clasică), De casibus virorum illustrium ( 1355–1365, o lucrare moralizatoare, despre prăbușirile oamenilor celebri), De claris mulieribus (1360–1362, o lucrare cuprinzînd biografii ale femeilor celebre, prima de acest gen dedicată exclusiv femeilor).
În limba română, Decameronul a cunoscut mai multe traduceri valoroase, printre care pot fi amintite cîteva dintre cele mai importante, realizate de prozatorul Eugen Barbu (1964), Eta Boeriu (1970), poetul Ion Gheorghe (1986) și Gabriela Luncă (2010).
 |
| Pagina de gardă a ediției de la 1638 |
* „Decameronul”, Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, traducere de Eta Boeriu, cu un studiu introductiv de Alexandru Balaci, București, 1970
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu